Ca să fiu în puterea mea, am nevoie să mă vindec

– Mda… Ești tare atrasă de suferință. – îmi spune ea, cu privirea serioasă fixată pe ochii mei. Simt cum ajunge până în adâncul sufletului meu. Și privirea, și ceea ce îmi spune. Dintr-odată simt ca și cum s-a rostit ceva important, un adevăr atât de natural, ca și cum nu ar putea fi altfel. Da. – mă gândesc – Sunt atrasă, sunt chiar fermecată și profund atinsă de suferință. Ca și cum mi-aș trăi astfel un sens foarte adânc.

– Mda. – atât rostesc cu voce tare și un jumatedezâmbet. Mă simt ciudat, nici nu pot pune în cuvinte. Parcă simt o mândrie că așa stau lucrurile, că mă simt atât de mult în armonie cu mine însămi, dar în același timp vine și o tristețe profundă. Ca și cum nu am de ales. Nu pot alege să las suferința celorlalți să treacă pe lângă mine. Ca și cum trebuie să o privesc.

– „Acum asta e. Vezi tu ce faci. Când o să poți altfel, o să faci altfel.” – asta înțeleg acum din privirea ei. Îmi spune fără să rostească niciun cuvânt, doar ridicând o spranceană.

Nu demult, acum doar 6-8 luni avusesem o discuție cu una din persoanele care mă însoțesc de o vreme pe calea mea. Îi spuneam cât de mult mă atinge tot ceea ce văd, tot ceea ce simt la ceilalți, și cum sunt acolo instant în emoție, fără să evit, fără să fug, stau până mă copleșește și corpul meu începe să reacționeze atrăgându-mi atenția că ceva din ce se întâmplă este prea mult. Și nu pot pleca, chiar dacă mi-am propus conștient, decât rar – mult mai rar decât aș vrea.

Mă gândeam cu autoironie, ce bine ar fi să fi învățat evitarea ca mecanism de apărare în loc de reprimarea emoțiilor, poate așa nu aș fi somatizat atât și ar fi durut mai puțin fizic tot ce am trăit. Clar că nu ar fi fost mai bine, tot un mecanism de evitare ar fi, și niciunul nu ne aduce mai puțină suferință, doar alta….

În oglinda celor de mai sus, mă uitam la ce scriu în ultima vreme, și parcă ceva nu se potrivea… Când mi-am dat seama ce nu pușca, îmi venea să râd cu voce tare. Mă gândeam că dacă aceste postări ar fi al unei alte persoane și eu aș da peste ele, m-aș gândi că e cheezy, naiv… ce e cu bucuria asta, cu naivitatea aceasta despre iubire, cu textele ”pozitive”?! M-aș gândi că e naiv, fake și superficial.

Am reflectat puțin mai atentă, să văd ce se întâmplă de fapt cu mine. Și am constatat cu surprindere că multe din postări, indiferent că sunt scrise de mine sau sunt citate postate, sunt cu o energie bună, despre viață, iubire, conectare, fericire. Spun că am constatat cu surprindere, pentru că imaginea mea desre mine însumi a fost până acum una serioasă, profundă, atrasă de durere și suferință. Și da, într-adevăr aveam și o parte jucăușă, glumeață, veselă, dar pe care o arătam rar în public, mai mult așa în cadru intim. Iar această imagine de ființă atrasă de suferință, s-a îmbibat atât de mult în celulele mele, încât eram aproape în totalitate identificată cu ea.

Prima întrebare care mi-a venit, a fost: Ce mă fac acum, cu această ființă ”nouă”, cu energie bună – conectată la frumos, la iubire, la bucurie – pe care nu o cunosc? Sau în orice caz, pe care nu am simtit-o niciodată atât de intensă și de asezată, de parcă ar spune: am venit să stau.

Este un aspect foarte interesant această identificare cu imaginile pe care ni le creem despre noi. Credem că suntem așa. Și de fapt, este doar o iluzie. Știam acest lucru și până acum. Teoretic. Până în acest moment, când o realizez pe pielea mea proprie.

Și mai era ceva ce știam tot teoretic, din învățăturile spirituale. Că suferința este un strat cu care ne identificăm, și atunci când reușim să ne ridicăm deasupra ei – să ne vindecăm, să ieșim din identificare, să devenim mai conștienți – ajungem la un strat mai adânc, unde trăiește bucuria, iubirea, blândețea, iubirea, compasiunea. Deși știam toate acestea și le trăiam în anumite momente, ele durau puțin și în timp scurt revenea conectarea la suferință. Pentru că încă purtam în mine un bagaj mai mare de durere – subiectiv mare, din perspectiva trăirilor mele personale -, și cum ceea ce port cu mine acel ceva o să văd/trăiesc și în exterior, era clară și intensă atracția mea spre suferință.

În ultimul an am avut posibilitatea să lucrez pe mine și mai intens (lucrez constant de vreo 15 ani), să înțeleg viața puțin altfel, să practic tot mai mult activități care ajută la vindecare, la deconectare de la durere și astfel, acum simt – poate pentru prima dată în viață și mult mai durabil în timp -, o seninătate și o conectare la bucuria de viață care îmi face viața și zilele tare frumoasă. Nu idealizez momentul, nu consider că totul va rămâne așa și nici nu îmi doresc că imobilizez momentul ca să îl mențin neschimbat. Ci mai degrabă îmi propun să rămân conștientă de mine însumi și de aspectul schimbător al vieții, șă apreciez din suflet tot ce e bun și vine spre mine, tot ce e dureros și îmi aduce profunzime, și să practic în continuare tot ce mi-a fost de folos și m-a dus până aici.

Simt multă recunoștință, și pot să spun că într-adevăr există speranță pentru a ajunge de la durere și suferință la calm, la seninătătate, la bucurie. În același timp, sunt conștientă și de ce au adus acești 15 ani, de câte ori am simțit că nu avansez nici un pas, că nu se mai termină durerea, că devine totul și mai grav decât înainte, că sunt total neputincioasă în fața suferinței. A meritat toată munca, toate suferințele și toate căzăturile pe genunchi.

Așa că, oriunde ești pe drumul tău…. keep going. Ca să fii în puterea ta, ai nevoie să te vindeci.

Cu bucurie și seninătate.

White Heart on WhatsApp 2.20.206.24