O INCURSIUNE ÎN TEMA ȘI EFECTELE MEDITAȚIEI

[Articol apărut pe pagina Asociației de Psihoterapie Pozitivă din România, în 22 mai 2022].

„Gol” înseamnă a fi gol de un eu separat. De fapt, (acest gol) este plin de tot, este plin de viață. Cuvântul „gol” nu ar trebui să ne sperie. Este un cuvânt minunat. A fi gol nu înseamnă a nu exista. Golul este baza totului. Mulțumită acestui gol, totul este posibil. (Tich Nhat Hanh) 

Cercetările din neuroștiințe ne vorbesc tot mai mult despre faptul că, practicând tehnici de meditație, putem trăi efectele benefice ale acestora privind sănătatea corpului, reglarea emoțiilor și îmbunătățirea capacităților noastre cognitive. Astfel, poate a venit momentul să vorbim și noi despre conectarea cu noi înșine prin tehnici de meditație.

Am dat articolului acest titlu – centrul invizibil – pentru că este o temă despre care îmi doresc să scriu de o vreme. Doar că, probabil nu îmi va fi ușor de pus în cuvinte. Mi se pare – din puținele mele experiențe – că este ceva mai mult de trăit decât de explicat, fiind mai dificil de strecurat prin filtrul de analiză al mentalului. Așa că voi continua prin a descrie ceva mai practic, primele două experiențe pe care le-am avut conectându-mă cu acea liniște, acel calm, acea parte din noi în complet echilibru, despre care vorbesc înțelepții și mai nou neuroștiințele și pe care îl voi numi acum centrul invizibil.

Așadar, prima mea întâlnire cu centrul invizibil a fost acum mai mulți ani, într-o dimineață cu soare, în care m-am așezat să îmi fac meditația. Îmi amintesc ce multă lumină emana soarele și cât de adâncă era liniștea în jur, de auzeai musca în zbor (dacă ar fi fost). Nu se mișca nimic nici afară, nici în cameră. M-am scufundat în acea liniște și am început meditația. Am stat o vreme bună, dar gândurile insistau și nu reușeam să mă focusez pe respirație. La un moment dat începusem să îmi pierd răbdarea și mă gândeam: oare cât timp a trecut deja? Poate ar fi cazul să mă opresc. Aveam senzația că nu mă voi putea conecta foarte bine azi. Sau chiar deloc, dacă sunt sinceră. Dar totuși am rămas, cu intenția să îmi liniștesc cât de cât mentalul și să încerc să mă conectez cu liniștea atât de prezentă în jur.

Stând așa încă o vreme bună, la un moment dat s-a făcut liniște în mintea mea. Dar o liniște de nedescris, despre care nu am cuvinte. Nu am mai „auzit” niciun gând, niciun „sunet” în capul meu. Nu mi-am mai simțit mâinile, picioarele, corpul. Eram sigură că exist – sau cel puțin „ceva” din mine există, un loc unde doar sunt și atât, dar în afara acestei „senzații”, toate simțurile parcă au dispărut. Era o liniște cum nu am mai trăit vreodată. Nu știu câtă vreme am stat așa când, la un moment dat, senzația de a nu avea niciun simț brusc m-a speriat și aveam nevoie să deschid ochii și să mă uit la corpul meu, să mă asigur că nu am dispărut cu totul. Nu dispărusem.

După această experiență, o vreme nu am practicat meditația. Am povestit cu maestrul de la care învățasem și, deși el mă încuraja, spunând că ceea ce s-a întâmplat este de bine, că acesta ar fi unul din „obiectivele” meditației, să ajungem în această stare, eu o vreme nu am mai avut curajul să încerc.

Gábor Máté spune că „într-o stare de lipsă spirituală, vom fi ademeniți de orice are capacitatea de a ne face insensibili față de frica noastră. În fond, aceasta este originea procesului dependenței, din moment ce însăși esența acestui proces este efortul de a asimila din exterior în interior ceea ce în mod normal se naște numai din interior.” Așa că, fiind însetată de această conexiune cu spiritualitatea, după câteva luni de pauză, am reînceput din nou practica de meditație, care continuă și azi.

A doua întâlnire s-a întâmplat într-un moment mai dificil, în care aveam niște dureri de spate și ascultam un discurs al lui Mooji (un învățător Advaita). La un moment dat, a invitat publicul la un exercițiu practic, o vizualizare, cu scopul de a ne conduce și a ne însoți în starea de meditație. Îl ascultam fără să știu ce mă așteaptă, nici măcar nu am închis ochii, dar cumva m-am scufundat în cuvintele lui și, la un moment dat, am simțit că ajung într-un „loc” în mine – perfect conștientă, cu toate simțurile prezente, unde a apărut din nou acea liniște, cu un calm, un echilibru și o așezare, unde nu era important nimic din straturile personalității „construite” până atunci. Eram într-o stare în care existam și atât. Totul era la locul lui, nimic nu trebuia „făcut”, corectat, nicio luptă nu avea sens, însă puteam acționa ușor, fără efort, în direcția cea mai naturală care se ivea în acel moment.

De atunci am trăit multe momente de conectare cu acest „centru invizibil” și o trăiesc des în meditații. Am început să vorbesc tot mai mult despre acest subiect și să dau mai departe ceea ce am înțeles.

Există un loc calm în fiecare vârtej: mijlocul. Acel mijloc există și în noi. De aici putem trăi, putem acționa în funcție de nevoi, dar scade stresul, dispare lupta și iluzia că trebuie să alergăm după ceva – după fericire, după succes – și rămâne sănătate mai bună, calm, echilibru, așezare și focus.

Iar sarcina noastră este de a-l căuta și de a ne conecta din acest loc la tot ce este în jur, creând poate astfel o lume un pic mai bună.

---

Meditație condusă de călugărul budhist care a adus practica de mindfulness în vest, Tich Nhat Hanh:

Articole despre neuroștiințe și meditație:

• The neuroscience of mindfulness meditation
• Neuroscience of Mindfulness Meditation
• The neuroscience of meditation: classification, phenomenology, correlates, and mechanisms
• Improvement in Gastrointestinal Quality of Life Index (GIQLI) following meditation: An open-trial pilot study in India

Citesc o carte de Müller Péter, un dramaturg și un scriitor cunoscut în Ungaria. Acum vreo 2 ani, căutând în valize vechi din pod, a găsit niște casete pe care mama lui și-a povestit viața. El a pus aceste povești într-o carte care se numește ‘Cartea secretă a mamei’.

Una din povești este despre o familie de evrei, mamă-tată-fiu. Părinții sunt duși la Auschwitz, fiul lor în lagăr de muncă. Se întoarce doar mama și fiul. Fiul este un tânăr frumos, înalt, cu ochii plini de determinare. Îl plac multe femei, dar el nu pare să fie deschis la niciuna din ele. Își clădește viața încet din ruine împreună cu mama lui. Apoi, într-o zi întâlnește FEMEIA. Și se îndrăgostește profund, nebunesc, cu toată ființa lui… de o femeie căsătorită, cu un copil. Și ea de el. Și trăiesc împreună o dragoste profundă. Atât de fierbinte, că pe unde apar, ‘cablurile de electricitate se aprind’. Peste tot unde apare el, apare și ea. Nu se ating, nu se îmbrățișează dar sunt împreună tot timpul.

Femeia este mai mult interesantă decât frumoasă, înaltă, slabă, cu părul lung, negru. O ființă misterioasă și atractivă. Apoi, află soțul ei de această relație și se mută din casă. Se despart. Femeia devine liberă. Toată lumea crede că acum se vor căsători. Că o va lua de soție.

Dar nu așa s-a întâmplat.

Mama tânărului era deja tare bătrână, cu multă durere în suflet, și de nici-o culoare nu era de acord cu această căsătorie. Acum, că au ieșit din ghetou, cum să ia fiul ei o femeie creștină de soție?.. Așa că, nu s-au căsătorit. El, să nu își rănescă mama, i-a respectat dorința. Cei doi în continuare își trăiau iubirea. El mergea și stătea la ea, și se înțelegeau frumos. Toți credeau că așteaptă să moară mama bătrână, ca să se poată în sfârșit căsători.

În iudaism există un cuvânt – Bashert -, care se spune la căsătorie, și care are două semnificații. Una este: ‘suflet pereche‘. Doi oameni care au fost despărțiți de Dumnezeu, se caută încontinuu și când se găsesc, își pot găsi fericirea. Bashert înseamnă partea cealaltă a sufletului nostru. Dar are și o altă semnificație.

‘Soartă‘.

Din această perspectivă, să găsim partea cealaltă a sufletului nostru și să devenim demni de această întâlnire – este tema noastră de viață. Este soarta pe care trebuie să o trăim.

O astfel de iubire exista între acest bărbat și această femeie. Trăiau frumos, simplu și știau că atunci când mama bătrână moare, ei se vor căsători.

Dar nu așa s-a întâmplat.

Într-o zi, acest bărbat frumos și puternic, a căzut de pe scaun și a murit. Și-a lăsat în urmă iubita și mama. Mama lui a rămas în totalitate singură. Și atunci Femeia, această femeie nedorită, ‘o ultimă c*rva’, a venit la această bătrână și a îngrijit-o. A întors-o în pat, i-a dat de mâncare, a spălat-o. Așa a avut grijă de omul care a stat în calea fericirii ei. Apoi, după mult timp a murit bătrâna. Femeia, i-a aranjat înmormântarea. A fost singura prezentă la înmormântare. Și la final, a pus și ea o piatră pe mormânt, pentru că la evrei așa era obiceiul.

O astfel de femeie se numește Bashert.

Citesc cartea, și fiecare poveste mă atinge profund. Și nu atât povestea, cât atitudinea și energia cu care este povestită.

Cu această ACCEPTARE necondiționată. Nu există niciun gând ascuns, niciun semn subtil că a fost ceva greșit în viața oamenilor. Că ceva ar trebui corectat, rezolvat… nici măcar vindecat.

Mă gândeam că dacă am întreba zece terapeuți despre ce cred ei, probabil opt-nouă din ei ar găsi simptome și ar denumi toate posibilele ‘greșeli’ și variante în care acești oameni și-au ‘stricat’ viața, și la fel, ar găsi multe variante și soluții în care ar fi trebuit sau ar fi putut să facă lucrurile diferit. Cunosc această perspectivă a terapiei, care uneori ascunde în ea multă aroganță, un ‘eu știu mai bine’, și de-asemenea, o profundă lipsă de respect. Nimic nu este alb-negru, dar există și acestă perspectivă, care duce la și mai multe răni. Cred tot mai mult, că noi ca și terapeuți, avem nevoie să ne aplecăm capul în fața oamenilor, în fața puterii lor cu care își duc soarta, fără să ne credem dumnezei care știu mai bine.

Pentru că nu suntem.

Dar perspectiva cărții și a scriitorului este cu totul alta. Este una al omului care a trecut prin multe și știe, că nu există viață ‘stricată’, că iubirea nu are limite și nu poate fi băgată cu forța între niște ‘reguli’ create de societate. El știe că nu putem ști niciodată cum ar trebui să fie viața celuilalt, putem doar să privim, să acceptăm și să iubim. Își apleacă capul în semn de onoare în fața vieții, a sorții, a iubirii.

Mă uit la mine și văd, că de multe ori mi-e greu încă să privesc așa viața. Încă am momente când ‘știu mai bine’. Cel mai mult legat de viața mea și viața celor apropiați.

‘Știu mai bine’ cum ar fi trebuit să îmi trăiesc viața, ce am ‘stricat’, ce decizii ar fi trebuit să iau altfel, când ar fi trebuit să spun NU, să spun DA, când ar fi trebuit să plec mai repede, când să rămân mai mult… Știu mai bine… cum ar trebui să se comporte mama cu tata și invers, cum ar trebui să își trăiască relația de cuplu fratele meu si sora mea ca să fie mai fericiți, cum ar trebui să fie crescute cele două nepoțele ale mele ca să aibă o viață bună și fericită, ce decizii ar trebui să ia prietenele mele ca să nu sufere atât de mult, cum ar trebui să se privească bărbatul de lângă mine, ca să îi fie mai bine… Știu mai bine. Mă fac mare, și nu îi mai văd. Nu le mai văd sufletul.

Și observ, că de fiecare dată când ‘știu mai bine’, mi se strânge inima – ați observat că vi se întâmplă asta când știți mai bine? -, mi se tensionează corpul, sistemul nervos intră în stres, în fight or flight… ca apoi să mă protejez împotriva a ceea ce eu însumi am creat, ridicând ziduri, închizându-mă în fața celor din jur ca apoi… să mă doară că am ajuns aici și să fac tot ce pot să gasesc calea înapoi spre conectare și iubire.

Acestă carte, această atitudine, aceste tipuri de învățături nu pot fi oferite decât de oameni care au capul aplecat în semn de onoare în fața vieții. Această atitudine întotdeauna mă atinge profund și mă aduce înapoi la locul meu.

Așa că, îmi aplec și eu acum capul.

Mă aplec în fața vieții care îmi aduce tot ce am nevoie ca să cresc. În fața lucrurilor pe care nu le-am avut sau nu le am, care îmi amintesc să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am și ce pot trăi. În fața deciziilor mele din tecut și din prezent. În fața vieții celor dragi și a tuturor oamenilor din jurul meu care fac tot ce pot, exact așa cum pot. În fața puterii fiecăruia de a duce tot ce i-a dat viața. În fața iubirii necondiționate și a seninătății, care este acolo în fiecare dintre noi, chiar și când nu ne dăm seama.

“Este o voce în mine, care spune:

– Nu e o problemă problema… Acceptă, că viața este periculoasă dar cu toate acestea minunată.. și frumoasă!

Acesta este religia mea. Nu credința, ci experiența de zi cu zi.

Există cineva în mine care este tot timpul senină.” (din carte)

Există cineva care este tot timpul senin în noi. Care își știe locul. Care iubește necondiționat.

Caută-l.

De 7 ani învăț și practic niște tehnici tibetane de meditație și vindecare. La început mi-am propus să învăț tehnicile doar pentru mine, pentru ca eu să mă vindec, și mult timp am separat această cale de restul vieții mele, de profesia mea, și mai ales de imaginea mea de ‘profesionist serios’ care se bazează doar pe ‘studii și dovezi științifice’ (față de învățături care trăiesc de câteva mii de ani).

O perioadă a fost ‘doar calea mea’, și nu știau decât cei apropiați mie, în ce direcție am pornit. Încă îmi era frică de ‘ce zice lumea’, de ce mă fac dacă nimeni nu o să mă mai ia în serios. Mai ales ca psihoterapeut. Dar ceea ce nu știam atunci (eventual intuiam) este faptul că, spiritualitatea nu poate fi separată de viată. Ea este viața. Așa că, cu timpul și cu practica zilnică, încet-încet nu am mai putut separa cine am devenit în realitate și imaginea menținută înainte, așa că am început să includ asumat și în munca mea, valorile și principiile acestor învățături.

Într-un weekend acum nu demult, am mai avansat o treaptă, am fost la un nou curs, deși aici treptele sunt doar primul pas, urmând apoi multă muncă și practică, ca să poți folosi tehnica la un nivel acceptabil și să (te) poți ajuta cu adevărat. De fiecare dată când mă las conectată cu aceste perspective spirituale asupra vieții, lucrurile devin foarte simple. Viața devine simplă. Dintr-odată încetează lupta mintii, vocile critice din cap, senzația că poate am stricat ceva, că viața nu așa ar trebui să fie cum este, nu mai există nicio părere despre ceilalți oameni, nu mai știu cum ar trebui să își facă viața ca să le fie mai bine…. Văd doar că facem tot ce putem atâta timp cât avem aici în aceasta viață. Și da, uneori avem posibilitatea să includem în viața noastră practici care ne ajută să creștem, uneori avem destulă motivație să le și practicăm pe termen lung… alteori ne ajută viața prin crize și dureri, să căutăm calea de creștere. Văd și mă uit cu respect la suferință, pentru că ea aduce omul aproape de el însuși și aduce posibilitatea de creștere. O știu și de pe propria piele.

Atunci când sunt în această stare, îmi este ușor să văd că suntem cu toții ființe spirituale și ne trăim zilele încercând să supraviețuim cu regulile lumii moderne. Și uneori ne pierdem între ele, crezând că acesta este cel mai important lucru… Ce avem al nostru… Câți clienți și câți bani.. Ce a mai zis clientul acela nemulțumit.. Cum ne înțelegem cu șeful, și de ce nu ne-a dat feedback ultima dată.. Ce poziție avem în instituția/compania/asociația x.. Că nu am reușit să ne terminăm azi lista de sarcini… De ce nu ne mai plac prietenii xy… Ce spune lumea despre noi…

Există o întrebare pe care mi-o pun din când în când, care mă ajută să rămân conectată la ceea ce este într-adevăr important. Mi-am pus-o și zilele acestea. Ea sună așa: ‘Dacă ai ajunge la ultima zi a vieții tale și ai privi înapoi, ce ti-ar place să vezi? Cum ar fi avut sens să îți trăiești viața?’ Nu stiu voi cum sunteți, dar pe mine instant mă aduce înapoi la valorile mele, la ceea ce are într-adevăr sens pentru mine și brusc îmi arată ce fac superficial și unde m-am pierdut între farmecele seductive ale lumii moderne…

“La final, omul răspunde cu faptele vieții sale la întrebările pe care lumea i le-a pus atât de insistent. Aceste întrebări sună așa: ‘Cine ești? Ce ai vrut cu adevărat? Ce ai știut cu adevărat? Spre ce anume ai fost loial și neloial? Spre ce anume sau spre cine ai arătat curaj sau lașitate?’ Acestea sunt întrebările. Și omul răspunde, cum poate, sincer sau fals; dar nu asta e important.Ceea ce este cu adevărat important e faptul că la final, răspunde cu întreaga lui viață.” (Márai Sándor )

E weekend. E frumos, e soare. Mă gândesc ce fain ar fi să ies, probabil e una din ultimele zile de toamnă cu soare. Dar întâi mă apuc de curățenie prin casă. În sfârșit am timp. E primul weekend liber după un șir lung în care am lucrat și am învățat.

După o vreme când deja obosesc din curățenie, decid să mă opresc și să mănânc un măr din curtea părinților mei. Mă așez cu mărul în mână și îmi merge mintea: ce mai este de făcut și nu am apucat în timpul săptămânii. Am o lista întreagă. Sigur nu apuc să ies azi. Nu-i nimic, măcar am făcut ce era de făcut și stau liniștită…

Mă surprind la un moment dat, că simt gustul proaspăt și acrișor al mărului. E foarte gustos. Cum de nu l-am simțit până acum? M-am oprit să mă odihnesc și am stat să mă gândesc tot la ce mai am de lucru, fără să fiu aici și acum. Decid să pun deoparte gândurile. Doar stau și mănânc mere. Și mă uit pe geam. Simt cum o ușoară senzație de vinovăție ‘creeps in’. Câte aș mai putea să fac în timp ce stau aici… Devin conștientă de vinovăția asta. Apoi, mă gândesc, de unde oare am învățat că doar atunci sunt în regulă, dacă fac ceva eficient, dacă lucrez?… Deși am câțiva ani de practică de meditație și mindfulness, tot apare vinovăția. Ca și cum asta nu ar fi atât de important. Să stau. Stau aici și trece viața…

Îmi aduc brusc aminte de weekendul trecut, când am fost la părinții mei. Îi observam cum de dimineață până seara sunt activi, lucrează în jurul casei, aranjează, fac curat, schimbă geamuri la casă.. și când ne-am așezat duminică toți trei la soare cu o cafea, mama încă tot enumera ce a făcut și ce a mai rămas de făcut.

– Vezi, cum m-ai învățat?! – o întreb serioasă, cu jucăusenie în ochi. Se uită la mine cu ochii mari… – Păi da – continui zâmbind – uite, acum și eu lucrez ca și voi. Până cad în cap. Abia mă opresc… Așa trebuia să îți înveți copilul?

Tata își da seama de glumă, deja râde și el, cu acea privire în ochi când l-ai prins cu musca pe căciulă. Mama, se prinde și ea de glumă. Râdem împreună.

– Pai așa este. Este important să ai ceva de făcut să nu stai așa inutil – zice mama.

– Da, da! dar chiar în ritmul acesta? – întreb eu în continuare, îmbrăcând în glumă ceea ce spun, să nu fie așa evidentă victimizarea în care era așa bine să mă așez – acum și eu fac ca și voi. Așa bine m-ați învățat…

– Păi, faci cum vrei – o ia mama pe un ton mai serios, cred că s-a săturat că o tot fac responsibilă – cu toții suntem adulți, și fiecare este responsabil de cum face lucrurile în viața lui. – ….Clipesc de câteva ori, dau din cap – a trecut atmosfera de glumă, dar a venit un calm în locul ei.

Are dreptate, mă gândesc. M-a scos într-o secundă din rolul de copil care punea responsabilitatea pe ceilalți, și m-am reașezat în adult. Mda.. Ce bine e, să avem în jur oameni care ne arată că noi suntem responsabili de viața noastră, când noi uităm din când în când această realitate simplă. Mulțumesc mama.

Sunt bune merele.

Și oglinzile la fel.

Pentru toți cei care se simt vinovați când se opresc din alergat, din făcut, din realizat: Și eu știu cum este. Fiți blânzi cu voi.

“Silence is essential. We need silence, just as much as we need air, just as much as plants need light. If our minds are crowded with words and thoughts, there is no space for us.” (Thích Nhất Hạnh)

Sesiune de terapie. Vorbim despre moarte. Despre părinți care au murit recent. Unul după altul. În condiții dureroase…

Ascult detaliile cele mai mărunte și mai dureroase pe care clienta mea are nevoie să le povestească, să le spună cuiva, să le audă spuse cu voce tare, poate în sfârșit și sufletul ei le va crede… Sunt aici. Cu toată atenția mea. Atât de prezentă, cât pot…

Deodată, un plâns disperat izbucnește din sufletul clientei mele. Îi simt durerea cu fiecare fibră a ființei mele. Brusc simt cum mi se tensionează corpul. Ca și cum ar vrea să se închidă, să se protejeze de această durere. În momentul în care îmi dau seama, decid să nu mă închid. Încep să respir mai adânc, mai profund, făcând tonglen, meditația iubirii și a compasiunii. Inspir durerea – durerea mea, durerea ei – deschizându-mi inima, relaxându-mi corpul, expir calm, iubire, acceptare către clienta mea. În liniștea dintre noi doar plânsul ei se aude. Respir încet și profund câteva minute… Încet, simt că se schimbă energia durerii, și se lasă o tristețe calmă în locul ei. Nu mai este luptă, disperare. Respir adânc. Inspir tristețea, expir acceptare, calm, iubire. Fac asta o vreme. Sunt prezentă cu fiecare fibră a ființei mele. Și deschisă. Încet, disperarea scade și lacrimile clientei mele se liniștesc. A trecut criza… Am supraviețuit amândouă.

Mă cuprinde o senzatie de recunoștință, că pot să fiu parte din acest moment foarte intim și profund a clientei mele. Mă privește în ochi întrebătoare. ‘Sunt aici. Te văd. Este în regulă tot ceea ce simți’ – îi transmit din privire. Apare un zâmbet pe buzele ei. Va fi bine…

***

De-o vreme sunt mai atentă la reacțiile corpului meu. Învăț să ascult mesajele lui și îmi asum să fac alegeri care îmi țin corpul mai relaxat, mai deschis, sistemul nervos mai calm.

Știu că de multe ori trăim situații în care ni se tensionează corpul și uneori, fără să fim conștienți, stăm așa mult timp. Ore întregi.Zile chiar… Unii stau și mai mult. Apoi, această tensiune continuă duce la somatizări și la îmbolnăviri, că doar și corpul nostru duce atât cât poate. Apoi nu mai duce.

Ca să pot însoți pe cineva în adâncurile durerii, trebuie să pot să stau în durere. Fără să fiu dărâmată de ea. Fără să mă închid. Și ceea ce mă ajută să stau, este practica aceasta de deschidere spre ceea ce este. Practica de a lăsa să treacă prin mine durerea fără să mă opun sau să mă agăț de ea. Uneori este mai ușor. Alteori e al naibii de greu.

Dar merită.

“If there is peace in your mind you will find peace with everybody. If your mind is agitated you will find agitation everywhere. So first find peace within and you will see this inner peace reflected everywhere else. You are this peace. You are happiness, find out. Where else will you find peace if not within you?” ( H. W. L. Poonja)

– Mda… Ești tare atrasă de suferință. – îmi spune ea, cu privirea serioasă fixată pe ochii mei. Simt cum ajunge până în adâncul sufletului meu. Și privirea, și ceea ce îmi spune. Dintr-odată simt ca și cum s-a rostit ceva important, un adevăr atât de natural, ca și cum nu ar putea fi altfel. Da. – mă gândesc – Sunt atrasă, sunt chiar fermecată și profund atinsă de suferință. Ca și cum mi-aș trăi astfel un sens foarte adânc.

– Mda. – atât rostesc cu voce tare și un jumatedezâmbet. Mă simt ciudat, nici nu pot pune în cuvinte. Parcă simt o mândrie că așa stau lucrurile, că mă simt atât de mult în armonie cu mine însămi, dar în același timp vine și o tristețe profundă. Ca și cum nu am de ales. Nu pot alege să las suferința celorlalți să treacă pe lângă mine. Ca și cum trebuie să o privesc.

– „Acum asta e. Vezi tu ce faci. Când o să poți altfel, o să faci altfel.” – asta înțeleg acum din privirea ei. Îmi spune fără să rostească niciun cuvânt, doar ridicând o spranceană.

Nu demult, acum doar 6-8 luni avusesem o discuție cu una din persoanele care mă însoțesc de o vreme pe calea mea. Îi spuneam cât de mult mă atinge tot ceea ce văd, tot ceea ce simt la ceilalți, și cum sunt acolo instant în emoție, fără să evit, fără să fug, stau până mă copleșește și corpul meu începe să reacționeze atrăgându-mi atenția că ceva din ce se întâmplă este prea mult. Și nu pot pleca, chiar dacă mi-am propus conștient, decât rar – mult mai rar decât aș vrea.

Mă gândeam cu autoironie, ce bine ar fi să fi învățat evitarea ca mecanism de apărare în loc de reprimarea emoțiilor, poate așa nu aș fi somatizat atât și ar fi durut mai puțin fizic tot ce am trăit. Clar că nu ar fi fost mai bine, tot un mecanism de evitare ar fi, și niciunul nu ne aduce mai puțină suferință, doar alta….

În oglinda celor de mai sus, mă uitam la ce scriu în ultima vreme, și parcă ceva nu se potrivea… Când mi-am dat seama ce nu pușca, îmi venea să râd cu voce tare. Mă gândeam că dacă aceste postări ar fi al unei alte persoane și eu aș da peste ele, m-aș gândi că e cheezy, naiv… ce e cu bucuria asta, cu naivitatea aceasta despre iubire, cu textele ”pozitive”?! M-aș gândi că e naiv, fake și superficial.

Am reflectat puțin mai atentă, să văd ce se întâmplă de fapt cu mine. Și am constatat cu surprindere că multe din postări, indiferent că sunt scrise de mine sau sunt citate postate, sunt cu o energie bună, despre viață, iubire, conectare, fericire. Spun că am constatat cu surprindere, pentru că imaginea mea desre mine însumi a fost până acum una serioasă, profundă, atrasă de durere și suferință. Și da, într-adevăr aveam și o parte jucăușă, glumeață, veselă, dar pe care o arătam rar în public, mai mult așa în cadru intim. Iar această imagine de ființă atrasă de suferință, s-a îmbibat atât de mult în celulele mele, încât eram aproape în totalitate identificată cu ea.

Prima întrebare care mi-a venit, a fost: Ce mă fac acum, cu această ființă ”nouă”, cu energie bună – conectată la frumos, la iubire, la bucurie – pe care nu o cunosc? Sau în orice caz, pe care nu am simtit-o niciodată atât de intensă și de asezată, de parcă ar spune: am venit să stau.

Este un aspect foarte interesant această identificare cu imaginile pe care ni le creem despre noi. Credem că suntem așa. Și de fapt, este doar o iluzie. Știam acest lucru și până acum. Teoretic. Până în acest moment, când o realizez pe pielea mea proprie.

Și mai era ceva ce știam tot teoretic, din învățăturile spirituale. Că suferința este un strat cu care ne identificăm, și atunci când reușim să ne ridicăm deasupra ei – să ne vindecăm, să ieșim din identificare, să devenim mai conștienți – ajungem la un strat mai adânc, unde trăiește bucuria, iubirea, blândețea, iubirea, compasiunea. Deși știam toate acestea și le trăiam în anumite momente, ele durau puțin și în timp scurt revenea conectarea la suferință. Pentru că încă purtam în mine un bagaj mai mare de durere – subiectiv mare, din perspectiva trăirilor mele personale -, și cum ceea ce port cu mine acel ceva o să văd/trăiesc și în exterior, era clară și intensă atracția mea spre suferință.

În ultimul an am avut posibilitatea să lucrez pe mine și mai intens (lucrez constant de vreo 15 ani), să înțeleg viața puțin altfel, să practic tot mai mult activități care ajută la vindecare, la deconectare de la durere și astfel, acum simt – poate pentru prima dată în viață și mult mai durabil în timp -, o seninătate și o conectare la bucuria de viață care îmi face viața și zilele tare frumoasă. Nu idealizez momentul, nu consider că totul va rămâne așa și nici nu îmi doresc că imobilizez momentul ca să îl mențin neschimbat. Ci mai degrabă îmi propun să rămân conștientă de mine însumi și de aspectul schimbător al vieții, șă apreciez din suflet tot ce e bun și vine spre mine, tot ce e dureros și îmi aduce profunzime, și să practic în continuare tot ce mi-a fost de folos și m-a dus până aici.

Simt multă recunoștință, și pot să spun că într-adevăr există speranță pentru a ajunge de la durere și suferință la calm, la seninătătate, la bucurie. În același timp, sunt conștientă și de ce au adus acești 15 ani, de câte ori am simțit că nu avansez nici un pas, că nu se mai termină durerea, că devine totul și mai grav decât înainte, că sunt total neputincioasă în fața suferinței. A meritat toată munca, toate suferințele și toate căzăturile pe genunchi.

Așa că, oriunde ești pe drumul tău…. keep going. Ca să fii în puterea ta, ai nevoie să te vindeci.

Cu bucurie și seninătate.

Ca psihoterapeuți (aici vorbesc pentru mine dar și în numele multor colegi), suntem obișnuiți să vorbim despre ceilalți, despre pacienți, despre traumele și durerile celorlalți, despre vindecările lor, despre ce spun cărțile și teoriile despre vindecare. Cel mai greu este să vorbim despre traumele noastre, despre cum am ajuns noi (dacă am ajuns) să ne vindecăm și cum a fost acest proces. Este greu să recunoaștem propria umanitate, propriile dureri, probabil de frică să nu pierdem ”rolul”, ”statutul”, ”piedestalul” pe care ne asezăm noi și uneori ne așează și ceilalți. Mult timp mi-a fost frică, că dacă m-aș arăta așa cum sunt, lumea nu m-ar lua în serios. În ultimii ani am realizat, că din acest loc nu pot fi autentică și nu pot să ajut cu adevărat pe nimeni. Nu pot să merg cu ceilalți în profunzime, decât dacă am mers cu mine însumi. Așa că am decis să cobor din ”ceruri” și să vorbesc mai des despre ceea ce e greu de vorbit… în speranța că ajută măcar un suflet.

C.G.Jung spunea la vremea lui: ”Arată-mi o persoană sănătoasă și eu o voi vindeca.”

Îmi amintesc reacția mea emoțională și mentală, când am auzit acest lucru. Teoretic știam că este posibil ca toți să fim afectați de traume, dar în realitate refuzam să cred că și eu sunt una din aceste persoane ”traumatizate”. Mă credeam diferită, sănătoasă, cea care știu despre traumele proprii, fără să fiu afectată de ele, fiind cea care se uită ”de sus” la ceilalți la care se referă citatul. Nu făcusem pe atunci încă legătura între somatizările mele, anxietatea mea și furia încă ascunsă și tot ceea ce am trăit în copilărie.

La începutul practicii mele psihoterapeutice, când am învățat despre traume, îmi imaginam acele persoane cărora li s-a întâmplat ceva absolut oribil, care apoi ajung să aibă PTSD, depresii, anxietăți, care dezvoltă chiar boli cronice sau au alte reacții fizice pe care învățam să ”lucrăm” terapeutic. Îmi imaginam acele persoane, neavând nici o bănuială, că și eu sunt una din ele și toți suntem de fapt la fel. Acum știu, că din acest loc, în care te crezi mai bun, mai mult, mai sănătos decât celălalt, nu poți lucra autentic. În acest loc nu există respect, nu există compasiune, nu există legătură – doar distanță și milă. Din acest loc nu pot sta împreună cu o persoană în durere. Deși, a sta împreună în durere, cu acceptare și compasiune, fiind una din cele mai vindecătoare practici.

Și acum, întorcându-mă la ideea de traumă – ceea ce în literatura de specialitate se numește traumă, sunt de fapt acele reacții emoționale, pe care le-am avut într-un moment dificil (dureros, periculos) al vieții noastre, fiind obligați (constrânși sau neputincioși) să trăim acel moment fără să putem trăi emoțiile până la capăt, într-un context de siguranță.

După ceva ani de lucru ca și psihoterapeut, am aflat că o persoană sănătoasă psihic – neavând un diagnostic psihiatric, deci noi toți – poartă cu ea cam 200 de traume în fiecare moment, care oricând se pot activa. Și sunt multe situații, când una sau mai multe din ele se activează, ca și rezultat al unui context venit din afară sau din noi înșine. În acest moment, deși eram deja trecută prin câteva formări de psihoterapie și ore de terapie individuală, somatizam în continuare, aveam dureri de spate care deveneau tot mai grave, în weekendurile de formare aveam din prima zi până în ultima migrene și dureri de cap, de abia reușeam să ajung acasă și să mă bag în pat câteva zile, ca să îmi revin. Acum știu, că aproape fiecare poveste a colegilor despre ei înșiși, fiecare poveste dureroasă a lor despre persoanele cu care lucrau terapeutic, îmi activa de fapt traumele proprii, și ele fiind încă neprelucrate, reacționam cu somatizări intense.

Am început să vorbesc în formări despre traumele din copilărie, despre un abuz (al cărui efecte adânci încă le procesez), despre cum era să trăim cu un bunic alcoolic și agresiv (pe care, deși mult timp am fost furioasă pe el, acum îl înțeleg și știu că ducea cu el multă durere), care se plimba tot timpul cu cuțitul în buzunar, uneori scos și îndreptat către vecini sau către cei din familie, am început să vorbesc (și între timp să și conștientizez) de câte ori am ajuns să trăiesc o frică de nedescris și în totalitate imobilizantă, pentru viața celor dragi și pentru viața mea proprie. De câte ori am simțit frica mamei și a celor din jur, pe care am preluat-o fără să știu ce fac. De câte ori aș fi avut nevoie de un adult lângă care să mă simt în siguranță și care nu era acolo, cei dragi fiind ocupați cu crizele de moment și cu durerile lor proprii.

Și vorbind despre toate acestea în formări, am crezut că le și prelucrez. Doar că, chiar dacă povesteam despre aceste evenimente, eu eram detașată emoțional, ca și cum nu era mare lucru, ca și cum acum aș fi bine, ca și cum nu ar trebui să doară așa tare. Și nu înțelegeam, de ce somatizez în continuare, poate chiar mai intens. Că doar de atâtea ori le-am povestit!.. Mă gândeam că ar trebui să fi trecut deja peste ele. Între timp, în terapii și în formări am avut încercări de prelucrare a acestor evenimente, în care am încercat să ajung aproape de ele cu anumite tehnici, dar poate eu nu eram pregătită, poate formatorul sau terapeutul nu era, în orice caz, mult timp nu am găsit pe nimeni care să vină cu mine în trauma mea și să poată să stea cu mine, să mă conțină, până eu o retrăiesc.

Așa este, să o retrăiesc. Pentru că acesta este unul din căile spre vindecare. Să mergi înapoi acolo, în momentul traumei, să vorbești despre, iar apoi să simți tot ce nu ai putut simți atunci, până la capăt. Și la început, acest lucru este posibil doar în prezența unei persoane (de exemplu un terapeut) care este capabilă să stea lângă noi și să ne ofere acel spațiu de siguranță, în care putem trăi emoțiile dureroase și astfel ne putem elibera de ele. Pentru că în traumă, emoțiile pe care le-am trăit au fost atât de copleșitoare, că am putut supraviețui doar blocându-le sau detașându-ne (disociindu-ne) de moment, astfel ele rămân în noi (în corpul nostru), încapsulate, gata oricând de explozie. Iar atunci când în decursul vieții apar situații care ating acea traumă și deschid din nou ușa spre ea, noi instinctiv reacționăm din nou cu blocarea emoțiilor sau prin disocierea de ele, toate acestea fiind un proces de protecție. Calea spre vindecare înseamnă că pot să merg înapoi în traumă, pot să simt tot ce am blocat atunci, apoi pot să le dau drumul. Și mai ales în traume mari, este foarte greu să ducem acest proces singuri, avem nevoie de cineva în care avem încredere și care ne poate însoți.

În timp, cu cât am devenit mai conștientă de trecutul meu și de efectele lui asupra mea, cu atât mai mult am căutat oameni care să mă poată însoți pe această cale, care au lucrat deja cu ei înșiși destul de profund, ca să poată să mă conțină în durerea mea, până voi fi capabilă să mă conțin singură.

Îmi amintesc teroarea pe care am simtit-o în momentul când una din acești însoțitori mi-a spus – despre una din traume, care erau atât de intense, că m-am disociat de tot, adică nu îmi mai aminteam o parte din ce mi s-a întâmplat – ”va trebui să îți amintești. Doar așa te poți vindeca.” Și a urmat o perioadă de amintire, de trăirea emoțiilor adunate acolo. Uneori, am simțit că o să înnebunesc, că o să mi se rupă ața, că o să mor dacă trebuie să simt. Dar nu am murit. Am supraviețuit. Și în procesul de prelucrare, am dat de multă forță interioară. Și unele traume au devenit amintiri, de care nu se mai leagă emoții blocate. Iar altele…încă le procesez și le voi lucra până va fi nevoie, ca să mă vindec.

Am înțeles în sfârșit acea fetiță din mine, care a trăit tot ce a trăit. Am ajuns să simt multă compasiune față de ea. Am înțeles seriozitatea evenimentelor pentru ea. O să sune poate ciudat, dar ca să o înțeleg, mi-am imaginat-o pe nepoțica mea de 3 ani, cum ar fi să o văd trecând prin ce am trecut eu, de pe la 4 ani încolo. Și a fost sfâșietoare durerea. Așa am înțeles, cât de mult am respins, am învinovățit și am responsabilizat acea fetiță traumatizată din mine. Și cât de des am abandonat-o, de fiecare dată când am fost de acord, cu cei din jur care îmi spuneau: ”Ooo, dar nu a fost chiar așa grav…”

• 

Acum, stau cu ea în mod asumat, atunci când este nevoie. Acum, pot să pun deoparte totul, și nimic nu este mai important în momentele în care încă îmi ”cere” atenția, printr-o emoție intensă sau printr-o durere în corp. Acum mă uit conștient la tot ce a fost și la tot ce este, și nu mă aștept să fiu ”perfect vindecată” într-o zi. Ci sunt aici și acum prezentă cu tot ceea ce simt.

Probabil nu aș fi căutat mult în traumele proprii, dacă nu aveam acele simptome de somatizări, care îmi afectau viața de zi cu zi. Sau, dacă nu deveneam psihoterapeut și nu mi-aș fi asumat sarcina să ascult durerile celorlalți zi de zi – și nu ajungea să nu leșin în timp ce ei povestesc, era nevoie să fiu acolo cu toată ființa mea, prezentă cu mine și cu ei.

În budism, se practică meditația și mindfulness-ul, făcând parte în mod natural din stilul de viață a practicanților. Noi, cei din vest încă o folosim doar ca metodă de vindecare. Chiar dacă se fac studii peste studii care dovedesc beneficiile meditației, noi încă suntem reticenți și probabil înțelegem doar o mică parte din ceea ce înseamnă această filosofie. Dar totuși, ceea ce am înțeles, este un prim pas către o viață mai conștientă. Practicanții meditației spun că, prin această practică ne ridicăm nivelul de conștiință, adică devenim mult mai conștienți de momentul prezent, de corpul nostru fizic, de emoțiile noastre, de gândurile noastre, apoi întelegem legăturile dintre acestea, legăturile dintre tot ce facem și motivele pentru care facem acele lucruri și astfel devenim liberi. Adică, dacă devenim mai conștienți de momentul prezent, putem lua alte decizii în oricare moment, decât deciziile instinctive pe care le-am luat până acum. Deci avem o șansă, prin care să ne schimbăm traiectoria vieții și a viitorului.

Ca idee de final, o viață conștientă nu înseamnă că de acum încolo nu voi simți nimic, nu mă va durea dacă cineva mă rănește, nu îmi va mai fi frică de pericol sau nu voi fi tristă dacă pierd pe cineva drag. O parte din traume, cu siguranță le putem vindeca în așa fel, încât să nu mai fie atașate de ele emoții dureroase. Iar cu alte traume, ajungem să conviețuim sau să le respectăm procesul mai lung de vindecare, fiind prezenți, asumați și conștienți, cu iubire și căldură cu acel copil vulnerabil, inocent și pur, care are atâta nevoie de iubirea noastră.

Să fiți blânzi cu voi.

Prezența înseamnă mai mult decât a fi acolo, spunea Malcolm Forbes, înseamnă a fi acolo și a fi conștient de faptul că sunt acolo.

Conștientizarea nu este ceva ce trebuie să învățăm. Cu toții știm cum să fim conștienți. În acest moment, suntem cu toții capabili să ne focusăm pe degetul arătător de la mâna dreaptă, să îl simțim și să știm că în acest moment îl simțim. Acesta înseamnă conștientizare. Ceea ce ni se pare mai dificil, este să rămânem cu focusul la faptul că ne simțim degetul. Dacă reușim să menținem focusul, înseamnă că suntem prezenți.

În situația în care practicăm mindfulness o perioadă de timp (de lungime diferită pentru fiecare dintre noi), apare încet încet o senzație de siguranță. Corpul nostru se relaxează, mentalul se liniștește și emoțiile scad în intensitate, fiind capabili ulterior să le gestionăm mai bine.

Studiile spun că 50% din timp suntem cu mintea în altă parte decât în momentul prezent și că toate aceste momente ne activează diferite stări și emoții, dar nu ne duc spre fericire. Să nu mai amintim de faptul că între timp, viața trece pe lângă noi.

Beneficiile practictii de Mindfulness

Studiile care măsoară și dovedesc beneficiile practicii de mindfulness sunt vaste. Există nenumărate beneficii la nivel de corp: scad tensiunile fizice, se îmbunătățește somnul, dispar migrenele, se îmbunătățesc chiar și prognosticele bolilor cronice, etc. La nivel emoțional, scade anxietatea și durerea psihică, crește capacitatea de gestionare a furiei și a iritabilității, se îmbunătățesc capacitățile cognitive, crește capacitatea de focusare, memorare, analiză. Din punct de vedere spiritual, avem posibilitatea să ne simțim în conexiune cu lumea din jur, cu natura, cu universul și cu ceilalți oameni.

Se spune că viața poate fi trăită în două feluri: inconștient sau conștient. Se poate ca viața să ni se întâmple, fără să știm cum și de ce, sau să o trăim cu fiecare fibră a ființei noastre, privind spre cauzele emoțiilor, gândurilor și a reacțiilor corpului nostru, înțelegând legăturile dintre tot ceea ce trăim și a întâmplărilor vieții de până acum, conștientizând consecințele acțiunilor noastre și învățând să ne asumăm în totalitate partea noastră de responsabilitate.

De obicei, prima variantă este cea pe care o trăim cu toții, cea inconștientă. Cel puțin, până ajungem la vârsta de adult. Apoi – în majoritatea cazurilor, forțați de un eveniment greu, o pierdere, un eșec sau o boală – începem să ne dorim să înțelegem mai mult și astfel să ne uităm conștient la noi și la viața noastră. Astfel, putem intra într-un proces intens de dezvoltare, creștere și maturizare emoțională.

A fi prezent în viața noastră și a trăi o viață conștientă, înseamnă că vom putea să înțelegem la un nivel mult mai profund viața, pe noi înșine, de unde venim, cum am supraviețuit, cum arată puterea noastră interioară și încotro ne îndreptăm. De asemenea, prezența ne poate duce spre o viață trăită în asumare și integritate și în esență, cu armonie și seninătate.

---

Acest articol s-a născut ca urmare a atelierului Mindfulness: o privire spre aici și acum, din cadrul evenimentului Luni de poveste… online, ediția 2020.

Articolul a apărut pe ATUCONSULTING.RO

Mulţi dintre noi învăţăm de mici că a avea o viaţă bună înseamnă a face lucrurile într-o anumită ordine, cu un anumit ritm, de o anumită calitate şi fiecare pas în timpul lui. Apoi ajungem să credem în această imagine, să facem un plan şi chiar să ne valorizăm în funcţie de cât am atins din el, comparându-ne tot timpul viaţa cu ea şi fiind dezamăgiţi, speriaţi sau furioşi dacă observăm diferenţe între ceea ce credem că ar trebui să fie şi ceea ce este de fapt. Ne agăţăm atât de mult de viitor, încât uităm să ne bucurăm de prezent.

“Am 38 de ani şi încă nu m-am căsătorit. Ce va crede lumea despre mine?”

“Nu vine copilul deşi încercăm de mai mulţi ani. Mama ar vrea foarte mult să îi facem nepoţi.”

“Nu îmi place ceea ce fac..dar acum să încep să învăţ din nou? Şi să las în urmă tot ce am construit?..”

“Toată lumea are deja o casă, doar eu nu…de unde să îmi fac bani?”

“Nu pot divorţa. Cum să încep din nou de la început?”

Avem aceste imagini şi convingeri în minte despre “unde ar trebui să fim deja” în viaţă, ce ar trebui să avem, câţi ani ar trebui să aibă copilul încă nenăscut, cum ar trebui să arate căsnicia noastră, cum ar trebui să ne descurcăm la job. Şi unii încercăm să ne conformăm aşteptărilor sau acestei imagini din capul nostru: Mergem fix la acea facultate, pentru că aşa a vrut tata şi bunica. Ne căsătorim cu persoana “nepotrivită” doar pentru că e timpul şi toată lumea ne întreabă despre nuntă. Râmânem în relaţii doar pentru că e ruşine să divorţezi. Facem copii, doar pentru că aşa se face şi oricum părinţii vor deja un nepot.

Şi în aceste încercări de a ne conforma aşteptărilor, ajungem să ne îndepărtăm foarte mult de noi înşine. Facem lucrurile pentru că aşa trebuie, nu pentru că ne împlinesc şi ne îmbogăţesc. Uităm cum suntem de fapt, uităm ce ne place, care sunt valorile noastre, uităm să îi iubim pe ceilalţi şi pe noi, uităm de puterea noastră interioară care se poate manifesta liber doar în momentul în care suntem în contact cu noi.

Uneori (din fericire – zic eu) când nu reuşim să ne conformăm şi poate ne simţim mai puţin valoroşi, ne este ruşine, poate facem chiar depresii sau atacuri de panică, putem folosi aceste momente ca nişte şanse în care să creştem cu adevărat.

Da, viaţa ne duce deseori pe alte drumuri decât ne-am aşteptat… Poate nu ne vom căsători niciodată. Poate ne vom găsi cariera potrivită la 40 de ani. Poate vom fi atraşi de persoane de acelaşi sex. Poate nu vom avea bani de o casă. Poate nu vom avea copii. Poate vom divorţa. Poate vom pierde totul într-o zi…

Da, putem să nu acceptăm asta, putem să nu fim de acord, putem să ne luptăm dar asta nu schimbă nimic în ceea ce este de fapt realitatea din prezent. Se spune că dacă vrei să ai ceva ce nu ai avut niciodată, fă ceva ce nu ai făcut niciodată.

Aşa că, în loc să mă agăţ de “cum ar trebui să fie”, poate mă uit o secundă la “cum este de fapt” viaţa mea? Unde sunt în acest moment? Ce fac zi de zi? Cum sunt relaţiile mele? Cum sunt eu? Ce mi-a dat viaţa până acum? Ce mi-a luat? Îmi dau voie să sosesc în prezent… în viaţa mea… aşa cum este ea acum.

Poate voi observa ceva mai nou decât până acum.

Poate am ceva de ce mă pot bucura.

Poate am piedut ceva şi nu l-am plâns.

Poate totul e bine aşa cum este.

Poate o să simt că îmi doresc altceva.

Poate descopăr ce pot face altfel.

Poate o să văd că oricum nu am control.

Poate îmi asum ce am devenit până acum.

Aşa că mă uit la tot ce a fost şi îmi spun în gând: Îmi asum tot ce am trăit. Pe mine aşa m-a învăţat viaţa.

Apoi mă uit la ceea ce este acum şi îmi spun: Acesta este viaţa mea. Mă duc acum să mă bucur de ea.

Nu ştiu ce voi simţi, dar pot să îmi dau şansa să mă opresc pentru un minut şi să trăiesc această experienţă. Şi pot să o las să mă transforme…să mă aducă mai aproape de mine însumi.

“Încearcă să-ţi imaginezi cum ar fi viaţa fără măsurarea timpului. Probabil nu poţi. Ştii luna, anul, ziua săptămânii. Ai un ceas pe perete sau pe bordul maşinii. Ai un program, un calendar, un timp pentru a mânca şi un timp pentru a te duce la cinema. Dar, cu toate acesea, în jurul tău nimic nu ţine seama de măsurarea timpului. Păsările nu întârzie. Căprioarele nu se agită de ziua lor de naştere. Doar omul măsoară timpul. Doar omul numără ceasurile. Şi, din această cauză, doar omul trăieşte o frică paralizantă pe care nu o cunoaşte nicio altă creatură. Teama că nu are timp”.

Mitch Albom, Măsura timpului

 

Oamenii au reacţii diferite faţă de TIMP. Unii fug de el, încercând să-şi încarce la greu programul, gândindu-se, că a face multe lucruri înseamnă a trăi mai mult. Alţii îl observă, îl verifică şi se anxietează la gândul că timpul trece şi cu el trece şi viaţa. Iarăşi alţii spun că nu există timp ci doar momentul prezent, şi acesta e cel care trebuie trăit la maxim.

Uneori trăim în trecut, ducând pe spate amintirile dureroase, fricile şi neîmplinirile… alteori stăm şi ne gândim la viitor, la cum “ar putea” fi acesta, ce ar putea merge rău şi în niciun caz nu ne trăim experienţele prezentului.

Nu ne prea ajută să băgăm capul în nisip, crezând că dacă nu observăm timpul, el nu există. Şi nici nu mă gândesc, că ar fi indicat să ne anxietăm, gândindu-ne la “ce mai vreau să fac şi oare mai am timp?” dar poate ne-ar ajuta să observăm timpul, să fim conştienţi de trecerea lui şi în funcţie de asta să ne ajustăm visele, dorinţele, acţiunile.

Mi-a zis odată cineva, că nu există “prea târziu”. Că indiferent cât de mult timp a trecut, întotdeauna poţi face ceva altfel. Mult timp şi eu am crezut asta, până, la un moment dat, şi în viaţa mea a fost “prea târziu”. Atunci am aflat, că există, să nu mai poţi schimba sau repara ceea ce ţi-ai dorit. Am înţeles, că poţi trăi într-un prezent absolut, dar poţi şi întârzia.

Am văzut oameni care nu mai aveau timp să îşi urmeze pasiunea, nu mai aveau timp să-şi ia rămas bun sau să spună “te iubesc”, nu mai aveau timp să spună ce i-a rănit, nu mai aveau timp să pună o întrebare importantă, nu mai aveau timp să facă copii, nu mai aveau timp să repare ceea ce au distrus… I-am văzut cu regret şi cu durere, sau în cazurile rare mai “fericite”, cu acceptare faţă de această realitate.

Cunoscutul tarepeut, Irvin Yalom descrie într-una din cărţile lui povestea unui om bătrân, care la finalul vieţii lui îşi dă seama de ceea ce nu a făcut sau ceea ce şi-a dorit să trăiască altfel. Iar reacţia omului, în loc să îi pară rău, a fost: “Mulţumesc lui Dumnezeu, că mai am timp.” Pentru că până mai avem o lună, o săptămână, o zi din viaţă… mai avem acel timp, să schimbăm ceva.

Aşa că… Mâncaţi acel desert, faceţi acea vizită, spuneţi acele cuvinte, invitaţi-o la dans, mergeţi să vedeţi locurile pe care le visaţi demult… Împliniţi-vă visele…

…mulţumind că mai aveţi timp.

…şi fiecare sfârşit ne poartă spre un nou început.

Anul acesta, m-a învăţat ceva foarte important: că poţi să te împotriveşti schimbărilor sau poţi să le primeşti în viaţa ta… ele oricum vin, când le-a venit timpul. Dacă te împotriveşti, doare… dacă le primeşti în viaţa ta, vor aduce calm, speranţă şi bucurie.

Am învăţat cu toţii la ora de fizică, că nimic nu dispare, doar se transformă. Şi totuşi, când vin schimbările, deseori ne trezim cu o teamă puternică de pierdere, uitând că schimbarea nu şterge tot ce am trăit până atunci, doar o transformă într-o altă şansă, poate mai bună. Avem senzaţia că noi ştim mai bine ce avem de trăit, deci să nu vină Viaţa cu varianta ei, că poate nu ne place… şi ne apucăm să preluăm controlul asupra vieţii noastre.

Aşa că, la final de an, facem tot felul de liste cu ce am trăit până atunci, ce nu ne-a plăcut şi ce promitem din tot sufletul, că vom face anul viitor. Că poate astfel, nu ni se va întâmpla nimic în afara controlului nostru. Ne este frică, să nu pierdem ceea ce a trecut, ceea ce am trăit. Vrem să o menţinem, să o înţelegem, să învăţăm din ea, să tragem concluziile corecte şi să o ţinem astfel în viaţă.

Doar că, atâta timp cât stăm agăţaţi de ceea ce a trecut, nu suntem deschişi la ceea ce vine spre noi. Pur şi simplu, nu îi facem loc în inimă şi nu avem energie să o trăim. Şi cum ar putea acest nou an să vină şi să ne aducă speranţe, bucurii, zâmbete, prieteni, linişte.. dacă noi stăm agăţaţi de cel care a trecut?

Atunci când în faţa noastră se închide o uşă, de obicei se deschide alta. Dar de multe ori ne uităm aşa mult la uşa închisă, că nu o vedem pe cea care tocmai ni s-a deschis. Cum ar fi, ca anul acesta să observăm toate uşile din faţa noastră? Cum ar fi, să accepţăm uşa închisă şi să vedem ce ne aduce viaţa, trecând prin cealaltă?

Cum ar fi, ca anul acesta, în loc să facem liste şi promisiuni, în loc să încercăm să controlăm ce ni se întâmplă, pur şi simplu să spunem: accept tot ce îmi aduce viaţa în noul an, şi mă deschid să trăiesc fiecare moment, aşa cum va fi el.