Szeréna-Kinga Nagy

AUTHENTIC LIVING

Menu

Skip to content
  • Cine sunt?
    • Articole, interviuri, media
  • Ce fac?
    • psihoterapie/consiliere/coaching
    • grupuri/workshopuri/traininguri
    • evenimente
    • Meditație ghidată
    • grupuri de certificare points of you
  • Ce scriu?
  • Cum mă poți contacta?
  • Magyarul (HU)
    • Események
    • Irásaim

Category Archives: De-ale sufletului

Despre iubire, soartă și onorarea vieții

2021-12-042021-12-04

Citesc o carte de Müller Péter, un dramaturg și un scriitor cunoscut în Ungaria. Acum vreo 2 ani, căutând în valize vechi din pod, a găsit niște casete pe care mama lui și-a povestit viața. El a pus aceste povești într-o carte care se numește ‘Cartea secretă a mamei’.

Una din povești este despre o familie de evrei, mamă-tată-fiu. Părinții sunt duși la Auschwitz, fiul lor în lagăr de muncă. Se întoarce doar mama și fiul. Fiul este un tânăr frumos, înalt, cu ochii plini de determinare. Îl plac multe femei, dar el nu pare să fie deschis la niciuna din ele. Își clădește viața încet din ruine împreună cu mama lui. Apoi, într-o zi întâlnește FEMEIA. Și se îndrăgostește profund, nebunesc, cu toată ființa lui… de o femeie căsătorită, cu un copil. Și ea de el. Și trăiesc împreună o dragoste profundă. Atât de fierbinte, că pe unde apar, ‘cablurile de electricitate se aprind’. Peste tot unde apare el, apare și ea. Nu se ating, nu se îmbrățișează dar sunt împreună tot timpul.

Femeia este mai mult interesantă decât frumoasă, înaltă, slabă, cu părul lung, negru. O ființă misterioasă și atractivă. Apoi, află soțul ei de această relație și se mută din casă. Se despart. Femeia devine liberă. Toată lumea crede că acum se vor căsători. Că o va lua de soție.

Dar nu așa s-a întâmplat.

Mama tânărului era deja tare bătrână, cu multă durere în suflet, și de nici-o culoare nu era de acord cu această căsătorie. Acum, că au ieșit din ghetou, cum să ia fiul ei o femeie creștină de soție?.. Așa că, nu s-au căsătorit. El, să nu își rănescă mama, i-a respectat dorința. Cei doi în continuare își trăiau iubirea. El mergea și stătea la ea, și se înțelegeau frumos. Toți credeau că așteaptă să moară mama bătrână, ca să se poată în sfârșit căsători.

În iudaism există un cuvânt – Bashert -, care se spune la căsătorie, și care are două semnificații. Una este: ‘suflet pereche‘. Doi oameni care au fost despărțiți de Dumnezeu, se caută încontinuu și când se găsesc, își pot găsi fericirea. Bashert înseamnă partea cealaltă a sufletului nostru. Dar are și o altă semnificație.

‘Soartă‘.

Din această perspectivă, să găsim partea cealaltă a sufletului nostru și să devenim demni de această întâlnire – este tema noastră de viață. Este soarta pe care trebuie să o trăim.

O astfel de iubire exista între acest bărbat și această femeie. Trăiau frumos, simplu și știau că atunci când mama bătrână moare, ei se vor căsători.

Dar nu așa s-a întâmplat.

Într-o zi, acest bărbat frumos și puternic, a căzut de pe scaun și a murit. Și-a lăsat în urmă iubita și mama. Mama lui a rămas în totalitate singură. Și atunci Femeia, această femeie nedorită, ‘o ultimă c*rva’, a venit la această bătrână și a îngrijit-o. A întors-o în pat, i-a dat de mâncare, a spălat-o. Așa a avut grijă de omul care a stat în calea fericirii ei. Apoi, după mult timp a murit bătrâna. Femeia, i-a aranjat înmormântarea. A fost singura prezentă la înmormântare. Și la final, a pus și ea o piatră pe mormânt, pentru că la evrei așa era obiceiul.

O astfel de femeie se numește Bashert.

🌿

Citesc cartea, și fiecare poveste mă atinge profund. Și nu atât povestea, cât atitudinea și energia cu care este povestită.

Cu această ACCEPTARE necondiționată. Nu există niciun gând ascuns, niciun semn subtil că a fost ceva greșit în viața oamenilor. Că ceva ar trebui corectat, rezolvat… nici măcar vindecat.

Mă gândeam că dacă am întreba zece terapeuți despre ce cred ei, probabil opt-nouă din ei ar găsi simptome și ar denumi toate posibilele ‘greșeli’ și variante în care acești oameni și-au ‘stricat’ viața, și la fel, ar găsi multe variante și soluții în care ar fi trebuit sau ar fi putut să facă lucrurile diferit. Cunosc această perspectivă a terapiei, care uneori ascunde în ea multă aroganță, un ‘eu știu mai bine’, și de-asemenea, o profundă lipsă de respect. Nimic nu este alb-negru, dar există și acestă perspectivă, care duce la și mai multe răni. Cred tot mai mult, că noi ca și terapeuți, avem nevoie să ne aplecăm capul în fața oamenilor, în fața puterii lor cu care își duc soarta, fără să ne credem dumnezei care știu mai bine.

Pentru că nu suntem.

Dar perspectiva cărții și a scriitorului este cu totul alta. Este una al omului care a trecut prin multe și știe, că nu există viață ‘stricată’, că iubirea nu are limite și nu poate fi băgată cu forța între niște ‘reguli’ create de societate. El știe că nu putem ști niciodată cum ar trebui să fie viața celuilalt, putem doar să privim, să acceptăm și să iubim. Își apleacă capul în semn de onoare în fața vieții, a sorții, a iubirii.

Mă uit la mine și văd, că de multe ori mi-e greu încă să privesc așa viața. Încă am momente când ‘știu mai bine’. Cel mai mult legat de viața mea și viața celor apropiați.

‘Știu mai bine’ cum ar fi trebuit să îmi trăiesc viața, ce am ‘stricat’, ce decizii ar fi trebuit să iau altfel, când ar fi trebuit să spun NU, să spun DA, când ar fi trebuit să plec mai repede, când să rămân mai mult… Știu mai bine… cum ar trebui să se comporte mama cu tata și invers, cum ar trebui să își trăiască relația de cuplu fratele meu si sora mea ca să fie mai fericiți, cum ar trebui să fie crescute cele două nepoțele ale mele ca să aibă o viață bună și fericită, ce decizii ar trebui să ia prietenele mele ca să nu sufere atât de mult, cum ar trebui să se privească bărbatul de lângă mine, ca să îi fie mai bine… Știu mai bine. Mă fac mare, și nu îi mai văd. Nu le mai văd sufletul.

Și observ, că de fiecare dată când ‘știu mai bine’, mi se strânge inima – ați observat că vi se întâmplă asta când știți mai bine? -, mi se tensionează corpul, sistemul nervos intră în stres, în fight or flight… ca apoi să mă protejez împotriva a ceea ce eu însumi am creat, ridicând ziduri, închizându-mă în fața celor din jur ca apoi… să mă doară că am ajuns aici și să fac tot ce pot să gasesc calea înapoi spre conectare și iubire.

🌿

Acestă carte, această atitudine, aceste tipuri de învățături nu pot fi oferite decât de oameni care au capul aplecat în semn de onoare în fața vieții. Această atitudine întotdeauna mă atinge profund și mă aduce înapoi la locul meu.

Așa că, îmi aplec și eu acum capul.

🙏

Mă aplec în fața vieții care îmi aduce tot ce am nevoie ca să cresc. În fața lucrurilor pe care nu le-am avut sau nu le am, care îmi amintesc să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am și ce pot trăi. În fața deciziilor mele din tecut și din prezent. În fața vieții celor dragi și a tuturor oamenilor din jurul meu care fac tot ce pot, exact așa cum pot. În fața puterii fiecăruia de a duce tot ce i-a dat viața. În fața iubirii necondiționate și a seninătății, care este acolo în fiecare dintre noi, chiar și când nu ne dăm seama.

🙏

“Este o voce în mine, care spune:

– Nu e o problemă problema… Acceptă, că viața este periculoasă dar cu toate acestea minunată.. și frumoasă!

Acesta este religia mea. Nu credința, ci experiența de zi cu zi.

Există cineva în mine care este tot timpul senină.” (din carte)

Există cineva care este tot timpul senin în noi. Care își știe locul. Care iubește necondiționat.

Caută-l.

🙏

La final, omul răspunde cu întreaga lui viață

2021-10-24

De 7 ani învăț și practic niște tehnici tibetane de meditație și vindecare. La început mi-am propus să învăț tehnicile doar pentru mine, pentru ca eu să mă vindec, și mult timp am separat această cale de restul vieții mele, de profesia mea, și mai ales de imaginea mea de ‘profesionist serios’ care se bazează doar pe ‘studii și dovezi științifice’ (față de învățături care trăiesc de câteva mii de ani).

O perioadă a fost ‘doar calea mea’, și nu știau decât cei apropiați mie, în ce direcție am pornit. Încă îmi era frică de ‘ce zice lumea’, de ce mă fac dacă nimeni nu o să mă mai ia în serios. Mai ales ca psihoterapeut. Dar ceea ce nu știam atunci (eventual intuiam) este faptul că, spiritualitatea nu poate fi separată de viată. Ea este viața. Așa că, cu timpul și cu practica zilnică, încet-încet nu am mai putut separa cine am devenit în realitate și imaginea menținută înainte, așa că am început să includ asumat și în munca mea, valorile și principiile acestor învățături.

Într-un weekend acum nu demult, am mai avansat o treaptă, am fost la un nou curs, deși aici treptele sunt doar primul pas, urmând apoi multă muncă și practică, ca să poți folosi tehnica la un nivel acceptabil și să (te) poți ajuta cu adevărat. De fiecare dată când mă las conectată cu aceste perspective spirituale asupra vieții, lucrurile devin foarte simple. Viața devine simplă. Dintr-odată încetează lupta mintii, vocile critice din cap, senzația că poate am stricat ceva, că viața nu așa ar trebui să fie cum este, nu mai există nicio părere despre ceilalți oameni, nu mai știu cum ar trebui să își facă viața ca să le fie mai bine…. Văd doar că facem tot ce putem atâta timp cât avem aici în aceasta viață. Și da, uneori avem posibilitatea să includem în viața noastră practici care ne ajută să creștem, uneori avem destulă motivație să le și practicăm pe termen lung… alteori ne ajută viața prin crize și dureri, să căutăm calea de creștere. Văd și mă uit cu respect la suferință, pentru că ea aduce omul aproape de el însuși și aduce posibilitatea de creștere. O știu și de pe propria piele.

Atunci când sunt în această stare, îmi este ușor să văd că suntem cu toții ființe spirituale și ne trăim zilele încercând să supraviețuim cu regulile lumii moderne. Și uneori ne pierdem între ele, crezând că acesta este cel mai important lucru… Ce avem al nostru… Câți clienți și câți bani.. Ce a mai zis clientul acela nemulțumit.. Cum ne înțelegem cu șeful, și de ce nu ne-a dat feedback ultima dată.. Ce poziție avem în instituția/compania/asociația x.. Că nu am reușit să ne terminăm azi lista de sarcini… De ce nu ne mai plac prietenii xy… Ce spune lumea despre noi…

Există o întrebare pe care mi-o pun din când în când, care mă ajută să rămân conectată la ceea ce este într-adevăr important. Mi-am pus-o și zilele acestea. Ea sună așa: ‘Dacă ai ajunge la ultima zi a vieții tale și ai privi înapoi, ce ti-ar place să vezi? Cum ar fi avut sens să îți trăiești viața?’ Nu stiu voi cum sunteți, dar pe mine instant mă aduce înapoi la valorile mele, la ceea ce are într-adevăr sens pentru mine și brusc îmi arată ce fac superficial și unde m-am pierdut între farmecele seductive ale lumii moderne…

🙏

“La final, omul răspunde cu faptele vieții sale la întrebările pe care lumea i le-a pus atât de insistent. Aceste întrebări sună așa: ‘Cine ești? Ce ai vrut cu adevărat? Ce ai știut cu adevărat? Spre ce anume ai fost loial și neloial? Spre ce anume sau spre cine ai arătat curaj sau lașitate?’ Acestea sunt întrebările. Și omul răspunde, cum poate, sincer sau fals; dar nu asta e important.Ceea ce este cu adevărat important e faptul că la final, răspunde cu întreaga lui viață.” (Márai Sándor )

Stau aici și trece viața…

2021-10-24

E weekend. E frumos, e soare. Mă gândesc ce fain ar fi să ies, probabil e una din ultimele zile de toamnă cu soare. Dar întâi mă apuc de curățenie prin casă. În sfârșit am timp. E primul weekend liber după un șir lung în care am lucrat și am învățat.

După o vreme când deja obosesc din curățenie, decid să mă opresc și să mănânc un măr din curtea părinților mei. Mă așez cu mărul în mână și îmi merge mintea: ce mai este de făcut și nu am apucat în timpul săptămânii. Am o lista întreagă. Sigur nu apuc să ies azi. Nu-i nimic, măcar am făcut ce era de făcut și stau liniștită…

Mă surprind la un moment dat, că simt gustul proaspăt și acrișor al mărului. E foarte gustos. Cum de nu l-am simțit până acum? M-am oprit să mă odihnesc și am stat să mă gândesc tot la ce mai am de lucru, fără să fiu aici și acum. Decid să pun deoparte gândurile. Doar stau și mănânc mere. Și mă uit pe geam. Simt cum o ușoară senzație de vinovăție ‘creeps in’. Câte aș mai putea să fac în timp ce stau aici… Devin conștientă de vinovăția asta. Apoi, mă gândesc, de unde oare am învățat că doar atunci sunt în regulă, dacă fac ceva eficient, dacă lucrez?… Deși am câțiva ani de practică de meditație și mindfulness, tot apare vinovăția. Ca și cum asta nu ar fi atât de important. Să stau. Stau aici și trece viața…

Îmi aduc brusc aminte de weekendul trecut, când am fost la părinții mei. Îi observam cum de dimineață până seara sunt activi, lucrează în jurul casei, aranjează, fac curat, schimbă geamuri la casă.. și când ne-am așezat duminică toți trei la soare cu o cafea, mama încă tot enumera ce a făcut și ce a mai rămas de făcut.

– Vezi, cum m-ai învățat?! – o întreb serioasă, cu jucăusenie în ochi. Se uită la mine cu ochii mari… – Păi da – continui zâmbind – uite, acum și eu lucrez ca și voi. Până cad în cap. Abia mă opresc… Așa trebuia să îți înveți copilul?

Tata își da seama de glumă, deja râde și el, cu acea privire în ochi când l-ai prins cu musca pe căciulă. Mama, se prinde și ea de glumă. Râdem împreună.

– Pai așa este. Este important să ai ceva de făcut să nu stai așa inutil – zice mama.

– Da, da! dar chiar în ritmul acesta? – întreb eu în continuare, îmbrăcând în glumă ceea ce spun, să nu fie așa evidentă victimizarea în care era așa bine să mă așez – acum și eu fac ca și voi. Așa bine m-ați învățat…

– Păi, faci cum vrei – o ia mama pe un ton mai serios, cred că s-a săturat că o tot fac responsibilă – cu toții suntem adulți, și fiecare este responsabil de cum face lucrurile în viața lui. – ….Clipesc de câteva ori, dau din cap – a trecut atmosfera de glumă, dar a venit un calm în locul ei.

Are dreptate, mă gândesc. M-a scos într-o secundă din rolul de copil care punea responsabilitatea pe ceilalți, și m-am reașezat în adult. Mda.. Ce bine e, să avem în jur oameni care ne arată că noi suntem responsabili de viața noastră, când noi uităm din când în când această realitate simplă. Mulțumesc mama.

Sunt bune merele.

Și oglinzile la fel.

💚

Pentru toți cei care se simt vinovați când se opresc din alergat, din făcut, din realizat: Și eu știu cum este. Fiți blânzi cu voi.

💚

“Silence is essential. We need silence, just as much as we need air, just as much as plants need light. If our minds are crowded with words and thoughts, there is no space for us.” (Thích Nhất Hạnh)

Despre moarte, conținere, compasiune și viață

2021-10-24

Sesiune de terapie. Vorbim despre moarte. Despre părinți care au murit recent. Unul după altul. În condiții dureroase…

Ascult detaliile cele mai mărunte și mai dureroase pe care clienta mea are nevoie să le povestească, să le spună cuiva, să le audă spuse cu voce tare, poate în sfârșit și sufletul ei le va crede… Sunt aici. Cu toată atenția mea. Atât de prezentă, cât pot…

Deodată, un plâns disperat izbucnește din sufletul clientei mele. Îi simt durerea cu fiecare fibră a ființei mele. Brusc simt cum mi se tensionează corpul. Ca și cum ar vrea să se închidă, să se protejeze de această durere. În momentul în care îmi dau seama, decid să nu mă închid. Încep să respir mai adânc, mai profund, făcând tonglen, meditația iubirii și a compasiunii. Inspir durerea – durerea mea, durerea ei – deschizându-mi inima, relaxându-mi corpul, expir calm, iubire, acceptare către clienta mea. În liniștea dintre noi doar plânsul ei se aude. Respir încet și profund câteva minute… Încet, simt că se schimbă energia durerii, și se lasă o tristețe calmă în locul ei. Nu mai este luptă, disperare. Respir adânc. Inspir tristețea, expir acceptare, calm, iubire. Fac asta o vreme. Sunt prezentă cu fiecare fibră a ființei mele. Și deschisă. Încet, disperarea scade și lacrimile clientei mele se liniștesc. A trecut criza… Am supraviețuit amândouă.

Mă cuprinde o senzatie de recunoștință, că pot să fiu parte din acest moment foarte intim și profund a clientei mele. Mă privește în ochi întrebătoare. ‘Sunt aici. Te văd. Este în regulă tot ceea ce simți’ – îi transmit din privire. Apare un zâmbet pe buzele ei. Va fi bine…

***

De-o vreme sunt mai atentă la reacțiile corpului meu. Învăț să ascult mesajele lui și îmi asum să fac alegeri care îmi țin corpul mai relaxat, mai deschis, sistemul nervos mai calm.

Știu că de multe ori trăim situații în care ni se tensionează corpul și uneori, fără să fim conștienți, stăm așa mult timp. Ore întregi.Zile chiar… Unii stau și mai mult. Apoi, această tensiune continuă duce la somatizări și la îmbolnăviri, că doar și corpul nostru duce atât cât poate. Apoi nu mai duce.

Ca să pot însoți pe cineva în adâncurile durerii, trebuie să pot să stau în durere. Fără să fiu dărâmată de ea. Fără să mă închid. Și ceea ce mă ajută să stau, este practica aceasta de deschidere spre ceea ce este. Practica de a lăsa să treacă prin mine durerea fără să mă opun sau să mă agăț de ea. Uneori este mai ușor. Alteori e al naibii de greu.

Dar merită.

“If there is peace in your mind you will find peace with everybody. If your mind is agitated you will find agitation everywhere. So first find peace within and you will see this inner peace reflected everywhere else. You are this peace. You are happiness, find out. Where else will you find peace if not within you?” ( H. W. L. Poonja)

Ca să fiu în puterea mea, am nevoie să mă vindec

2021-08-07

– Mda… Ești tare atrasă de suferință. – îmi spune ea, cu privirea serioasă fixată pe ochii mei. Simt cum ajunge până în adâncul sufletului meu. Și privirea, și ceea ce îmi spune. Dintr-odată simt ca și cum s-a rostit ceva important, un adevăr atât de natural, ca și cum nu ar putea fi altfel. Da. – mă gândesc – Sunt atrasă, sunt chiar fermecată și profund atinsă de suferință. Ca și cum mi-aș trăi astfel un sens foarte adânc.

– Mda. – atât rostesc cu voce tare și un jumatedezâmbet. Mă simt ciudat, nici nu pot pune în cuvinte. Parcă simt o mândrie că așa stau lucrurile, că mă simt atât de mult în armonie cu mine însămi, dar în același timp vine și o tristețe profundă. Ca și cum nu am de ales. Nu pot alege să las suferința celorlalți să treacă pe lângă mine. Ca și cum trebuie să o privesc.

– „Acum asta e. Vezi tu ce faci. Când o să poți altfel, o să faci altfel.” – asta înțeleg acum din privirea ei. Îmi spune fără să rostească niciun cuvânt, doar ridicând o spranceană.

Nu demult, acum doar 6-8 luni avusesem o discuție cu una din persoanele care mă însoțesc de o vreme pe calea mea. Îi spuneam cât de mult mă atinge tot ceea ce văd, tot ceea ce simt la ceilalți, și cum sunt acolo instant în emoție, fără să evit, fără să fug, stau până mă copleșește și corpul meu începe să reacționeze atrăgându-mi atenția că ceva din ce se întâmplă este prea mult. Și nu pot pleca, chiar dacă mi-am propus conștient, decât rar – mult mai rar decât aș vrea.

Mă gândeam cu autoironie, ce bine ar fi să fi învățat evitarea ca mecanism de apărare în loc de reprimarea emoțiilor, poate așa nu aș fi somatizat atât și ar fi durut mai puțin fizic tot ce am trăit. Clar că nu ar fi fost mai bine, tot un mecanism de evitare ar fi, și niciunul nu ne aduce mai puțină suferință, doar alta….

În oglinda celor de mai sus, mă uitam la ce scriu în ultima vreme, și parcă ceva nu se potrivea… Când mi-am dat seama ce nu pușca, îmi venea să râd cu voce tare. Mă gândeam că dacă aceste postări ar fi al unei alte persoane și eu aș da peste ele, m-aș gândi că e cheezy, naiv… ce e cu bucuria asta, cu naivitatea aceasta despre iubire, cu textele ”pozitive”?! M-aș gândi că e naiv, fake și superficial.

Am reflectat puțin mai atentă, să văd ce se întâmplă de fapt cu mine. Și am constatat cu surprindere că multe din postări, indiferent că sunt scrise de mine sau sunt citate postate, sunt cu o energie bună, despre viață, iubire, conectare, fericire. Spun că am constatat cu surprindere, pentru că imaginea mea desre mine însumi a fost până acum una serioasă, profundă, atrasă de durere și suferință. Și da, într-adevăr aveam și o parte jucăușă, glumeață, veselă, dar pe care o arătam rar în public, mai mult așa în cadru intim. Iar această imagine de ființă atrasă de suferință, s-a îmbibat atât de mult în celulele mele, încât eram aproape în totalitate identificată cu ea.

Prima întrebare care mi-a venit, a fost: Ce mă fac acum, cu această ființă ”nouă”, cu energie bună – conectată la frumos, la iubire, la bucurie – pe care nu o cunosc? Sau în orice caz, pe care nu am simtit-o niciodată atât de intensă și de asezată, de parcă ar spune: am venit să stau.

Este un aspect foarte interesant această identificare cu imaginile pe care ni le creem despre noi. Credem că suntem așa. Și de fapt, este doar o iluzie. Știam acest lucru și până acum. Teoretic. Până în acest moment, când o realizez pe pielea mea proprie.

Și mai era ceva ce știam tot teoretic, din învățăturile spirituale. Că suferința este un strat cu care ne identificăm, și atunci când reușim să ne ridicăm deasupra ei – să ne vindecăm, să ieșim din identificare, să devenim mai conștienți – ajungem la un strat mai adânc, unde trăiește bucuria, iubirea, blândețea, iubirea, compasiunea. Deși știam toate acestea și le trăiam în anumite momente, ele durau puțin și în timp scurt revenea conectarea la suferință. Pentru că încă purtam în mine un bagaj mai mare de durere – subiectiv mare, din perspectiva trăirilor mele personale -, și cum ceea ce port cu mine acel ceva o să văd/trăiesc și în exterior, era clară și intensă atracția mea spre suferință.

În ultimul an am avut posibilitatea să lucrez pe mine și mai intens (lucrez constant de vreo 15 ani), să înțeleg viața puțin altfel, să practic tot mai mult activități care ajută la vindecare, la deconectare de la durere și astfel, acum simt – poate pentru prima dată în viață și mult mai durabil în timp -, o seninătate și o conectare la bucuria de viață care îmi face viața și zilele tare frumoasă. Nu idealizez momentul, nu consider că totul va rămâne așa și nici nu îmi doresc că imobilizez momentul ca să îl mențin neschimbat. Ci mai degrabă îmi propun să rămân conștientă de mine însumi și de aspectul schimbător al vieții, șă apreciez din suflet tot ce e bun și vine spre mine, tot ce e dureros și îmi aduce profunzime, și să practic în continuare tot ce mi-a fost de folos și m-a dus până aici.

Simt multă recunoștință, și pot să spun că într-adevăr există speranță pentru a ajunge de la durere și suferință la calm, la seninătătate, la bucurie. În același timp, sunt conștientă și de ce au adus acești 15 ani, de câte ori am simțit că nu avansez nici un pas, că nu se mai termină durerea, că devine totul și mai grav decât înainte, că sunt total neputincioasă în fața suferinței. A meritat toată munca, toate suferințele și toate căzăturile pe genunchi.

Așa că, oriunde ești pe drumul tău…. keep going. Ca să fii în puterea ta, ai nevoie să te vindeci.

Cu bucurie și seninătate.

White Heart on WhatsApp 2.20.206.24

Și eu sunt ca și voi toți… Povestea mea despre traumă și vindecare

2021-01-172021-01-17

Ca psihoterapeuți (aici vorbesc pentru mine dar și în numele multor colegi), suntem obișnuiți să vorbim despre ceilalți, despre pacienți, despre traumele și durerile celorlalți, despre vindecările lor, despre ce spun cărțile și teoriile despre vindecare. Cel mai greu este să vorbim despre traumele noastre, despre cum am ajuns noi (dacă am ajuns) să ne vindecăm și cum a fost acest proces. Este greu să recunoaștem propria umanitate, propriile dureri, probabil de frică să nu pierdem ”rolul”, ”statutul”, ”piedestalul” pe care ne asezăm noi și uneori ne așează și ceilalți. Mult timp mi-a fost frică, că dacă m-aș arăta așa cum sunt, lumea nu m-ar lua în serios. În ultimii ani am realizat, că din acest loc nu pot fi autentică și nu pot să ajut cu adevărat pe nimeni. Nu pot să merg cu ceilalți în profunzime, decât dacă am mers cu mine însumi. Așa că am decis să cobor din ”ceruri” și să vorbesc mai des despre ceea ce e greu de vorbit… în speranța că ajută măcar un suflet.

C.G.Jung spunea la vremea lui: ”Arată-mi o persoană sănătoasă și eu o voi vindeca.”

Îmi amintesc reacția mea emoțională și mentală, când am auzit acest lucru. Teoretic știam că este posibil ca toți să fim afectați de traume, dar în realitate refuzam să cred că și eu sunt una din aceste persoane ”traumatizate”. Mă credeam diferită, sănătoasă, cea care știu despre traumele proprii, fără să fiu afectată de ele, fiind cea care se uită ”de sus” la ceilalți la care se referă citatul. Nu făcusem pe atunci încă legătura între somatizările mele, anxietatea mea și furia încă ascunsă și tot ceea ce am trăit în copilărie.

La începutul practicii mele psihoterapeutice, când am învățat despre traume, îmi imaginam acele persoane cărora li s-a întâmplat ceva absolut oribil, care apoi ajung să aibă PTSD, depresii, anxietăți, care dezvoltă chiar boli cronice sau au alte reacții fizice pe care învățam să ”lucrăm” terapeutic. Îmi imaginam acele persoane, neavând nici o bănuială, că și eu sunt una din ele și toți suntem de fapt la fel. Acum știu, că din acest loc, în care te crezi mai bun, mai mult, mai sănătos decât celălalt, nu poți lucra autentic. În acest loc nu există respect, nu există compasiune, nu există legătură – doar distanță și milă. Din acest loc nu pot sta împreună cu o persoană în durere. Deși, a sta împreună în durere, cu acceptare și compasiune, fiind una din cele mai vindecătoare practici.

Și acum, întorcându-mă la ideea de traumă – ceea ce în literatura de specialitate se numește traumă, sunt de fapt acele reacții emoționale, pe care le-am avut într-un moment dificil (dureros, periculos) al vieții noastre, fiind obligați (constrânși sau neputincioși) să trăim acel moment fără să putem trăi emoțiile până la capăt, într-un context de siguranță.

După ceva ani de lucru ca și psihoterapeut, am aflat că o persoană sănătoasă psihic – neavând un diagnostic psihiatric, deci noi toți – poartă cu ea cam 200 de traume în fiecare moment, care oricând se pot activa. Și sunt multe situații, când una sau mai multe din ele se activează, ca și rezultat al unui context venit din afară sau din noi înșine. În acest moment, deși eram deja trecută prin câteva formări de psihoterapie și ore de terapie individuală, somatizam în continuare, aveam dureri de spate care deveneau tot mai grave, în weekendurile de formare aveam din prima zi până în ultima migrene și dureri de cap, de abia reușeam să ajung acasă și să mă bag în pat câteva zile, ca să îmi revin. Acum știu, că aproape fiecare poveste a colegilor despre ei înșiși, fiecare poveste dureroasă a lor despre persoanele cu care lucrau terapeutic, îmi activa de fapt traumele proprii, și ele fiind încă neprelucrate, reacționam cu somatizări intense.

Am început să vorbesc în formări despre traumele din copilărie, despre un abuz (al cărui efecte adânci încă le procesez), despre cum era să trăim cu un bunic alcoolic și agresiv (pe care, deși mult timp am fost furioasă pe el, acum îl înțeleg și știu că ducea cu el multă durere), care se plimba tot timpul cu cuțitul în buzunar, uneori scos și îndreptat către vecini sau către cei din familie, am început să vorbesc (și între timp să și conștientizez) de câte ori am ajuns să trăiesc o frică de nedescris și în totalitate imobilizantă, pentru viața celor dragi și pentru viața mea proprie. De câte ori am simțit frica mamei și a celor din jur, pe care am preluat-o fără să știu ce fac. De câte ori aș fi avut nevoie de un adult lângă care să mă simt în siguranță și care nu era acolo, cei dragi fiind ocupați cu crizele de moment și cu durerile lor proprii.

Și vorbind despre toate acestea în formări, am crezut că le și prelucrez. Doar că, chiar dacă povesteam despre aceste evenimente, eu eram detașată emoțional, ca și cum nu era mare lucru, ca și cum acum aș fi bine, ca și cum nu ar trebui să doară așa tare. Și nu înțelegeam, de ce somatizez în continuare, poate chiar mai intens. Că doar de atâtea ori le-am povestit!.. Mă gândeam că ar trebui să fi trecut deja peste ele. Între timp, în terapii și în formări am avut încercări de prelucrare a acestor evenimente, în care am încercat să ajung aproape de ele cu anumite tehnici, dar poate eu nu eram pregătită, poate formatorul sau terapeutul nu era, în orice caz, mult timp nu am găsit pe nimeni care să vină cu mine în trauma mea și să poată să stea cu mine, să mă conțină, până eu o retrăiesc.

Așa este, să o retrăiesc. Pentru că acesta este unul din căile spre vindecare. Să mergi înapoi acolo, în momentul traumei, să vorbești despre, iar apoi să simți tot ce nu ai putut simți atunci, până la capăt. Și la început, acest lucru este posibil doar în prezența unei persoane (de exemplu un terapeut) care este capabilă să stea lângă noi și să ne ofere acel spațiu de siguranță, în care putem trăi emoțiile dureroase și astfel ne putem elibera de ele. Pentru că în traumă, emoțiile pe care le-am trăit au fost atât de copleșitoare, că am putut supraviețui doar blocându-le sau detașându-ne (disociindu-ne) de moment, astfel ele rămân în noi (în corpul nostru), încapsulate, gata oricând de explozie. Iar atunci când în decursul vieții apar situații care ating acea traumă și deschid din nou ușa spre ea, noi instinctiv reacționăm din nou cu blocarea emoțiilor sau prin disocierea de ele, toate acestea fiind un proces de protecție. Calea spre vindecare înseamnă că pot să merg înapoi în traumă, pot să simt tot ce am blocat atunci, apoi pot să le dau drumul. Și mai ales în traume mari, este foarte greu să ducem acest proces singuri, avem nevoie de cineva în care avem încredere și care ne poate însoți.

În timp, cu cât am devenit mai conștientă de trecutul meu și de efectele lui asupra mea, cu atât mai mult am căutat oameni care să mă poată însoți pe această cale, care au lucrat deja cu ei înșiși destul de profund, ca să poată să mă conțină în durerea mea, până voi fi capabilă să mă conțin singură.

Îmi amintesc teroarea pe care am simtit-o în momentul când una din acești însoțitori mi-a spus – despre una din traume, care erau atât de intense, că m-am disociat de tot, adică nu îmi mai aminteam o parte din ce mi s-a întâmplat – ”va trebui să îți amintești. Doar așa te poți vindeca.” Și a urmat o perioadă de amintire, de trăirea emoțiilor adunate acolo. Uneori, am simțit că o să înnebunesc, că o să mi se rupă ața, că o să mor dacă trebuie să simt. Dar nu am murit. Am supraviețuit. Și în procesul de prelucrare, am dat de multă forță interioară. Și unele traume au devenit amintiri, de care nu se mai leagă emoții blocate. Iar altele…încă le procesez și le voi lucra până va fi nevoie, ca să mă vindec.

Am înțeles în sfârșit acea fetiță din mine, care a trăit tot ce a trăit. Am ajuns să simt multă compasiune față de ea. Am înțeles seriozitatea evenimentelor pentru ea. O să sune poate ciudat, dar ca să o înțeleg, mi-am imaginat-o pe nepoțica mea de 3 ani, cum ar fi să o văd trecând prin ce am trecut eu, de pe la 4 ani încolo. Și a fost sfâșietoare durerea. Așa am înțeles, cât de mult am respins, am învinovățit și am responsabilizat acea fetiță traumatizată din mine. Și cât de des am abandonat-o, de fiecare dată când am fost de acord, cu cei din jur care îmi spuneau: ”Ooo, dar nu a fost chiar așa grav…”

Acum, stau cu ea în mod asumat, atunci când este nevoie. Acum, pot să pun deoparte totul, și nimic nu este mai important în momentele în care încă îmi ”cere” atenția, printr-o emoție intensă sau printr-o durere în corp. Acum mă uit conștient la tot ce a fost și la tot ce este, și nu mă aștept să fiu ”perfect vindecată” într-o zi. Ci sunt aici și acum prezentă cu tot ceea ce simt.

Probabil nu aș fi căutat mult în traumele proprii, dacă nu aveam acele simptome de somatizări, care îmi afectau viața de zi cu zi. Sau, dacă nu deveneam psihoterapeut și nu mi-aș fi asumat sarcina să ascult durerile celorlalți zi de zi – și nu ajungea să nu leșin în timp ce ei povestesc, era nevoie să fiu acolo cu toată ființa mea, prezentă cu mine și cu ei.

În budism, se practică meditația și mindfulness-ul, făcând parte în mod natural din stilul de viață a practicanților. Noi, cei din vest încă o folosim doar ca metodă de vindecare. Chiar dacă se fac studii peste studii care dovedesc beneficiile meditației, noi încă suntem reticenți și probabil înțelegem doar o mică parte din ceea ce înseamnă această filosofie. Dar totuși, ceea ce am înțeles, este un prim pas către o viață mai conștientă. Practicanții meditației spun că, prin această practică ne ridicăm nivelul de conștiință, adică devenim mult mai conștienți de momentul prezent, de corpul nostru fizic, de emoțiile noastre, de gândurile noastre, apoi întelegem legăturile dintre acestea, legăturile dintre tot ce facem și motivele pentru care facem acele lucruri și astfel devenim liberi. Adică, dacă devenim mai conștienți de momentul prezent, putem lua alte decizii în oricare moment, decât deciziile instinctive pe care le-am luat până acum. Deci avem o șansă, prin care să ne schimbăm traiectoria vieții și a viitorului.

Ca idee de final, o viață conștientă nu înseamnă că de acum încolo nu voi simți nimic, nu mă va durea dacă cineva mă rănește, nu îmi va mai fi frică de pericol sau nu voi fi tristă dacă pierd pe cineva drag. O parte din traume, cu siguranță le putem vindeca în așa fel, încât să nu mai fie atașate de ele emoții dureroase. Iar cu alte traume, ajungem să conviețuim sau să le respectăm procesul mai lung de vindecare, fiind prezenți, asumați și conștienți, cu iubire și căldură cu acel copil vulnerabil, inocent și pur, care are atâta nevoie de iubirea noastră.

Să fiți blânzi cu voi.

Despre mindfulness și propria prezență în viața noastră

2020-10-23

Prezența înseamnă mai mult decât a fi acolo, spunea Malcolm Forbes, înseamnă a fi acolo și a fi conștient de faptul că sunt acolo.

Conștientizarea nu este ceva ce trebuie să învățăm. Cu toții știm cum să fim conștienți. În acest moment, suntem cu toții capabili să ne focusăm pe degetul arătător de la mâna dreaptă, să îl simțim și să știm că în acest moment îl simțim. Acesta înseamnă conștientizare. Ceea ce ni se pare mai dificil, este să rămânem cu focusul la faptul că ne simțim degetul. Dacă reușim să menținem focusul, înseamnă că suntem prezenți.

În situația în care practicăm mindfulness o perioadă de timp (de lungime diferită pentru fiecare dintre noi), apare încet încet o senzație de siguranță. Corpul nostru se relaxează, mentalul se liniștește și emoțiile scad în intensitate, fiind capabili ulterior să le gestionăm mai bine.

Studiile spun că 50% din timp suntem cu mintea în altă parte decât în momentul prezent și că toate aceste momente ne activează diferite stări și emoții, dar nu ne duc spre fericire. Să nu mai amintim de faptul că între timp, viața trece pe lângă noi.

Beneficiile practictii de Mindfulness

Studiile care măsoară și dovedesc beneficiile practicii de mindfulness sunt vaste. Există nenumărate beneficii la nivel de corp: scad tensiunile fizice, se îmbunătățește somnul, dispar migrenele, se îmbunătățesc chiar și prognosticele bolilor cronice, etc. La nivel emoțional, scade anxietatea și durerea psihică, crește capacitatea de gestionare a furiei și a iritabilității, se îmbunătățesc capacitățile cognitive, crește capacitatea de focusare, memorare, analiză. Din punct de vedere spiritual, avem posibilitatea să ne simțim în conexiune cu lumea din jur, cu natura, cu universul și cu ceilalți oameni.

Se spune că viața poate fi trăită în două feluri: inconștient sau conștient. Se poate ca viața să ni se întâmple, fără să știm cum și de ce, sau să o trăim cu fiecare fibră a ființei noastre, privind spre cauzele emoțiilor, gândurilor și a reacțiilor corpului nostru, înțelegând legăturile dintre tot ceea ce trăim și a întâmplărilor vieții de până acum, conștientizând consecințele acțiunilor noastre și învățând să ne asumăm în totalitate partea noastră de responsabilitate.

De obicei, prima variantă este cea pe care o trăim cu toții, cea inconștientă. Cel puțin, până ajungem la vârsta de adult. Apoi – în majoritatea cazurilor, forțați de un eveniment greu, o pierdere, un eșec sau o boală – începem să ne dorim să înțelegem mai mult și astfel să ne uităm conștient la noi și la viața noastră. Astfel, putem intra într-un proces intens de dezvoltare, creștere și maturizare emoțională.

A fi prezent în viața noastră și a trăi o viață conștientă, înseamnă că vom putea să înțelegem la un nivel mult mai profund viața, pe noi înșine, de unde venim, cum am supraviețuit, cum arată puterea noastră interioară și încotro ne îndreptăm. De asemenea, prezența ne poate duce spre o viață trăită în asumare și integritate și în esență, cu armonie și seninătate.


Acest articol s-a născut ca urmare a atelierului Mindfulness: o privire spre aici și acum, din cadrul evenimentului Luni de poveste… online, ediția 2020.

Articolul a apărut pe ATUCONSULTING.RO

Timpul, umbra, învățarea, gândirea – despre o bucată de călătorie către noi înșine

2020-02-11

Se spune că timpul nu există, că existența lui pare reală doar dintr-o anumită perspectivă. Cu toate astea, ne trăim viețile în brațele timpului, participând la crearea lui și încercând, de-a lungul vieții, să uităm de existența lui, alergând fără oprire când o experiență anume ne amintește de un mare adevăr: că timpul nu stă în loc nici măcar pentru o clipă. Începem să simțim puterea timpului pe la mijlocul vieții, sau în orice caz, într-o etapă în care viața ne-a atins într-un mod mai intens și mai dureros ca oricând.

În copilărie avem alte priorități la care să ne gândim și anume la faptul că depindem de adulții din jurul nostru. Aici întrebările de bază care ne preocupă cel mai mult sunt: Cum să mă asigur că supraviețuiesc? Cum să rămân în viață? Cum să nu mor? Cum să mă asigur că „tribul meu” mă acceptă și nu mă va părăsi?

Ca răspuns la aceste întrebări, învățăm ce trebuie să facem ca să fim acceptați și iubiți de adulții din jur sau măcar să fim lăsați să trăim „în pace” (să nu fim criticați, judecați, certați sau poate chiar bătuți). Învățăm ce avem voie să facem, ce este bine și rău, ce este de dorit și acceptat. Încet-încet ascundem părți autentice din noi pe care ajungem să le judecăm mai târziu. Tot ce ni se spune despre noi la o vârstă fragedă devine vocea noastră interioară, unde toate gândurile se vor așeza în jurul următoarelor aspecte: Dacă nu ești ascultătoare, nu veni la mine când o pățești! Nu ești destul (de bună)! Poți și mai mult, asta nu este suficient! Nu lăsa niciodată nimic neterminat!

În copilărie, îi percepem pe adulți ca fiind puternici pentru că ei știu tot și pentru că au dreptate. În consecință, ceea ce spun ei este adevărat. Din această percepție, ajungem să credem la fel de mult în ideile exprimate de către ei, ca și cum ar fi propriile noastre gânduri.

Învățăm ce vrea familia, societatea și lumea de la noi. În acest fel ia naștere umbra, acea parte ascunsă (uneori inconștientă) din noi unde vom aduna și pune deoparte tot ce vom considera că nu este destul de bun, nu este la locul lui, nu este frumos, nu este politicos. Umbra devine locul unde se adună diverse aspecte din selful nostru, acele emoții sau experiențe față de care simțim rușine, vinovăție, neputință sau durere. Acest proces se petrece inconștient și de multe ori are rolul de a ne ajuta să supraviețuim acelor momente în care trebuia (copii fiind) să găsim o soluție în situații copleșitoare. Vom duce cu noi până în etapa adultă a vieții nostre (și uneori și mai departe) tot ce am învățat și tot ce am reprimat în umbra noastră, iar aceste experiențe și mecanisme uneori ne vor ajuta, alteori ne vor împiedica să ducem o viață echilibrată.

Dacă în copilărie primim siguranța că cineva are grijă de noi când suntem copleșiți, ne putem pierde liniștiți în fantezia noastră creativă și în jocurile copilăriei uitând în totalitate de existența timpului. Ne detașăm de faptul că tot ce are un început, are și un sfârșit și că, în fond, toate trec prin filtrul timpului. Cu cât mai multă acceptare, protecție și iubire am primit de când eram mici, cu atât mai puține aspecte și experiențe ajungem să ascundem în umbra noastră. Ca rezultat, ne vom accepta mai ușor și ne vom iubi mai mult pe noi înșine. Iar acest lucru duce la un echilibru emoțional mult mai stabil și o maturitate emoțională care ne va fi suport în decursul vieții.

În copilărie, învățăm și despre lume. În cazul în care am primit siguranță, căldură, acceptare și iubire, vom învăța că lumea este un loc bun. Că oamenii sunt de încredere, că vom găsi soluții la problemele noastre sau, dacă nu ne descurcăm singuri, atunci vom primi ajutor. Vom avea mai ușor gânduri care ne aduc calm, acceptare și speranță. Și mai puține care aduc anxietate, neputință sau furie în viața noastră de zi cu zi.

Timpul trece… Și într-un fel sau altul – undeva între cele două extreme – devenim adulți. Vârsta s-ar putea să ne arate oameni în toată firea, dar copilul care a trăit tot ce a trăit va fi tot acolo, ascuns în adâncurile sufletului. Va mai ieși la lumină din când în când prin gândurile pe care le avem, prin atitudinea cu care suntem proactivi sau evităm anumite situații, prin abilitatea noastră de a arăta sau de a reprima emoțiile noastre. Tot ce am ascuns în umbră devine un fel de conducător invizibil pe calea noastră.

Și apoi, vine momentul să ne maturizăm. Sau cel puțin să pornim pe această cale, pe care o putem alege conștienți sau constrânși de ceea ce este dureros în viața noastră. Avem parte de experiențe – poate o boală sau pierderea unei persoane dragi care ne amintesc de trecerea timpului, de faptul că dintr-o anumită perspectivă suntem cu toții muritori, niște călători pe drumul vieții și deodată timpul devine prețios. Începem să ne uităm la modul nostru de gândire, să înțelegem cum am ajuns aici și în ce fel ne influențează alegerile. Alegem poate, să aprindem o lumină mică în partea noastră de umbră  și să privim cu iubire fiecare aspect ascuns acolo, invitându-l să vină cu noi în lumină, devenind astfel tot mai asumați și mai maturi.

Învățăm și reînvățăm că putem fi acolo noi pentru noi în momentele dificile, că suntem așa cum suntem pentru că nu puteam fi altfel în lumina celor trăite de noi, că lumea nu este un loc bun sau rău, ci pur și simplu este și de noi depinde ce observăm în jurul nostru. Învățăm că putem fi deschiși, curioși, cu sufletul cald doar asumându-ne că vom mai fi răniți și având speranța că atunci când acest lucru se va întâmpla, nu ne vom abandona ci ne vom ridica și vom merge mai departe.

De multe ori am primit întrebarea: se termină acest drum vreodată? – și văd speranța în ochii lor, așteptând să spun: da, dacă lucrezi destul…poate în curând. Dar nu le spun asta. Le spun: Călătoria ta continuă până ești aici pe acest pământ. Așa că așază-te confortabil, pune-ți centura și savurează drumul.

Și călătoria continuă…

*Articol apărut pe HUMANCO.RO

În căutarea nemuririi

2020-02-022020-02-02

Demult nu am scris.

Și de o vreme îmi stau cuvintele parcă în gât, pe de o parte îmi vine să le scriu, pe de altă parte să le țin pentru mine și să le transform în altfel de energie. Uneori nici măcar nu sunt cuvinte, doar niște senzații…. niște stări…niște energii atât de subtile, încât nici nu aș putea vreodată să le dau înapoi în cuvinte. Așa că mai bine le țineam pentru mine.

Stau mult în liniște.

A avut dreptate cel care a zis că adevărul nu se poate pune în cuvinte. Că el dispare în momentul în care este spus într-un cuvânt. Cuvintele limitează. Distorsionează. Închid. Adevărul există doar în liniște deplină. În liniște e nemuritor. În liniște și noi suntem nemuritori. Sau cel puțin ne putem conecta cu acea parte din noi care este.

Apoi, probabil ca un răspuns la dorul meu de a scrie, mi s-a cerut un articol despre un grup de autocunoaștere pe care l-am facilitat în ultimul timp. Pe tema timpului, a umbrei, a gândirii și a învățării.
Teme profunde, nu glumă. Că în ultima vreme altele nu pot să lucrez. Decât astea care ajung până la os. Acestea au cu adevărat sens.

Pentru mine. Că pentru alții, nu știu….
Așa că…greu m-am apucat de scris. Toate ce s-au adunat în mine nu pot fi spuse doar așa într-un articol scurt…. Și cum o să pot să trag frână, să nu iasă vreo 50 de pagini? Că lumea mai nou nu citește decât maxim 2 rânduri. Pentru atât ”avem timp”. Asta nu puteam să nu spun așa cu o ușoară ironie, dacă timpul tot era unul din temele articolului.

Dacă încep să scriu, cum pot să nu spun tot? Tot. Toate acele profunzimi în care mă imersez în ultimii ani… cum să le inghesui în cuvinte?
Se spune că dacă te uiți în hău, hăul se uită înapoi la tine. Noah ceva de genul simt. Sau poate mi-e doar frică să las în urmă liniștea atât de profundă pe care am ajuns să o prețuiesc atât de mult.

Apoi am scris. Nu mult, doar cât să atingă un pic retina celor care citesc. Poate să ajungă o mică rază mai departe la creier, la sistemul nervos…. și prin coridoarele ascunse ale inconștientului poate să ajungă și la suflet.

Mi-am amintit anii în care am început să scriu. Hah! Ce sigură eram pe mine! Ce convinsă eram că dețin adevărul absolut și că este de datoria mea să o dau mai departe și la alții!…

Acum, am impresia că ”știu” tot mai puțin. Cât mai mult trăiesc din viață, cât mai mult mă imersez în ea, cu atât mai mult sunt convinsă că nu știu nimic. Și ceea ce știu este atât de mărunt în fața complexității umane și a măreției vieții, că nici nu merită spus!

Și cu atât mai multă grijă am de cuvintele mele. Pentru că le văd limitările. În liniște nu sunt limite. Nu sunt distorsionări. Nu există greșeli. Nici măcar moarte nu e.
Și dacă tot mi-am deschis ușa sufletului, am făcut un refresh și acestei pagini. Am șters puțin praful și m-am pornit din nou la scris.

Cu emoții și cu speranța că o să știu să pun în cuvinte doar ceea ce merită spus. Și că voi veți sti citi doar ceea ce merită citit…

🙏

În rând cu lumea sau cui aparţii?

2018-10-022018-10-02

Se aşează pe fotoliu, şi începe să povestească.

-Aş vrea să ştiu, de ce nu îmi ies relaţiile. Am avut mai multe tentative, dar nu mi-a ieşit nici una

-Ce înseamnă că nu ţi-a ieşit? – întreb eu nedumerită, gândindu-mă că relaţiile sunt scurte sau lungi, cu sau fără iubire, profunde sau superficiale, dar oare cum e o relaţie, care „nu a ieşit”?

-Păi, la vârsta mea… nu sunt căsătorit. Asta înseamnă că nu mi-a ieşit niciuna. Că nu am ajuns să mă căsătoresc. Şi toţi prietenii în jurul meu nu doar că sunt căsătoriţi, dar au şi copii. Simt că nu sunt în rând cu lumea. Mă simt ca un eşec.

cui apartii

Cât de des aud asta în cabinet: – Nu sunt în rând cu lumea. Nu am ales facultatea potrivită, deşi cei din jur au ales bine din prima. Nu am încă un job bine plătit, o casă, un soţ, o soţie, copiii… Şi lumea mă întreabă, de ce nu am atins toate acestea şi când îmi propun? Simt că se aşteaptă de la mine să fiu aşa „cum trebuie”, şi este o presiune foarte mare pe mine. – Aceşti oameni vin în cabinet ferm convinşi că ceva este în neregulă cu ei, că trebuie reparaţi, ca să ajungă şi ei „în rând cu lumea”. Pentru că altfel se simt excluşi, singuri şi trişti.

De multe ori îi întreb: – Dacă nimeni nu s-ar aştepta de la tine la nimic, şi chiar nu i-ar păsa nimănui de ce alegeri faci, cum ar arăta viaţa ta? Unde ai fi? Ce ai face? Cu cine ţi-ai petrece timpul? – Păi…aş fi liniştit. Nici nu ar fi aşa rău. M-aş apuca de pictură. M-aş face antrenor personal. M-aş apropia altfel de sexul opus…fără aşa multă tensiune şi aşteptări. – Răspunsurile vin deseori cu surpriză. Pentru că îşi dau seama, cât de mult au uitat de cine sunt ei cu adevărat.

Şi de aici începe munca profundă, în care ne uităm împreună la cum au ajuns aici, din ce motiv şi-au creat aceste aşteptări în care trebuie să fie ca ceilalţi, ce simt dacă nu „corespund” acestor aşteptări şi cum ar putea să facă faţă acelor emoţii, fără să renunţe la ei înşişi. Cum ar putea să se conecteze cu ceea ce sunt şi să aparţină în primul rând propriei persoane.

Nevoia fiecărui om de a aparţine undeva, este importantă şi intensă. Aşa că, uneori căutăm conştient să satisfacem această nevoie, alteori o ascundem sau poate ne judecăm pentru ea. Atunci când suntem copii, această nevoie ne ţine în viaţă. Dacă nu am aparţine şi nu ne-ar îngriji nimeni, nu am putea supravieţui. Aşa că, la acea vârstă facem ce ne învaţă familia:  respectăm regulile, ne conformăm aşteptărilor adulţilor şi facem tot posibilul să ne conformăm celor care au grijă de noi.

Apoi creştem încet şi devenim adulţi. Acum deja am putea supravieţui chiar dacă am rămâne singuri. Doar că, de multe ori fricile şi dependenţa din copilărie rămân cu noi şi ne comportăm ca şi cum a rămâne singur ar însemna sfârşitul vieţii noastre.

Iar pentru a ne maturiza este nevoie să ne asumăm riscul că ceilalţi nu ne vor place, nu vor fi de acord cu noi şi uneori ne vor şi părăsi. Putem să ne eliberăm de frica de a rămâne singur prin a o privi în ochi.

Uneori este o idee bună să alegem singurătatea, ca să învăţăm ce înseamnă să nu depindem de alţii, ce înseamnă să ne asumăm propriile decizii, propriile emoţii şi viaţa, aşa cum este ea. Asta înseamnă că ne-am maturizat.

Se spune că pot iubi cu adevărat acei oameni care şi-au testat singurătatea şi se pot bucura şi de propria companie, la fel ca şi de compania celorlalţi. Aşa că, în loc să aparţii lumii – cum ar fi, să îţi aparţii ţie însuţi? Să fii în rând cu tine? Să vezi, cum eşti de fapt şi să înveţi să îţi respecţi propriile dorinţe, nevoi, emoţii şi ritmuri ale sufletului tău?

Cum ar arăta viaţa ta atunci?

Ai văzut ceea ce este de fapt?

2017-06-18

Mulţi dintre noi învăţăm de mici că a avea o viaţă bună înseamnă a face lucrurile într-o anumită ordine, cu un anumit ritm, de o anumită calitate şi fiecare pas în timpul lui. Apoi ajungem să credem în această imagine, să facem un plan şi chiar să ne valorizăm în funcţie de cât am atins din el, comparându-ne tot timpul viaţa cu ea şi fiind dezamăgiţi, speriaţi sau furioşi dacă observăm diferenţe între ceea ce credem că ar trebui să fie şi ceea ce este de fapt. Ne agăţăm atât de mult de viitor, încât uităm să ne bucurăm de prezent.

“Am 38 de ani şi încă nu m-am căsătorit. Ce va crede lumea despre mine?”

“Nu vine copilul deşi încercăm de mai mulţi ani. Mama ar vrea foarte mult să îi facem nepoţi.”

“Nu îmi place ceea ce fac..dar acum să încep să învăţ din nou? Şi să las în urmă tot ce am construit?..”

“Toată lumea are deja o casă, doar eu nu…de unde să îmi fac bani?”

“Nu pot divorţa. Cum să încep din nou de la început?”

szivAvem aceste imagini şi convingeri în minte despre “unde ar trebui să fim deja” în viaţă, ce ar trebui să avem, câţi ani ar trebui să aibă copilul încă nenăscut, cum ar trebui să arate căsnicia noastră, cum ar trebui să ne descurcăm la job. Şi unii încercăm să ne conformăm aşteptărilor sau acestei imagini din capul nostru: Mergem fix la acea facultate, pentru că aşa a vrut tata şi bunica. Ne căsătorim cu persoana “nepotrivită” doar pentru că e timpul şi toată lumea ne întreabă despre nuntă. Râmânem în relaţii doar pentru că e ruşine să divorţezi. Facem copii, doar pentru că aşa se face şi oricum părinţii vor deja un nepot.

Şi în aceste încercări de a ne conforma aşteptărilor, ajungem să ne îndepărtăm foarte mult de noi înşine. Facem lucrurile pentru că aşa trebuie, nu pentru că ne împlinesc şi ne îmbogăţesc. Uităm cum suntem de fapt, uităm ce ne place, care sunt valorile noastre, uităm să îi iubim pe ceilalţi şi pe noi, uităm de puterea noastră interioară care se poate manifesta liber doar în momentul în care suntem în contact cu noi.

Uneori (din fericire – zic eu) când nu reuşim să ne conformăm şi poate ne simţim mai puţin valoroşi, ne este ruşine, poate facem chiar depresii sau atacuri de panică, putem folosi aceste momente ca nişte şanse în care să creştem cu adevărat.

Da, viaţa ne duce deseori pe alte drumuri decât ne-am aşteptat… Poate nu ne vom căsători niciodată. Poate ne vom găsi cariera potrivită la 40 de ani. Poate vom fi atraşi de persoane de acelaşi sex. Poate nu vom avea bani de o casă. Poate nu vom avea copii. Poate vom divorţa. Poate vom pierde totul într-o zi…

Da, putem să nu acceptăm asta, putem să nu fim de acord, putem să ne luptăm dar asta nu schimbă nimic în ceea ce este de fapt realitatea din prezent. Se spune că dacă vrei să ai ceva ce nu ai avut niciodată, fă ceva ce nu ai făcut niciodată.

Aşa că, în loc să mă agăţ de “cum ar trebui să fie”, poate mă uit o secundă la “cum este de fapt” viaţa mea? Unde sunt în acest moment? Ce fac zi de zi? Cum sunt relaţiile mele? Cum sunt eu? Ce mi-a dat viaţa până acum? Ce mi-a luat? Îmi dau voie să sosesc în prezent… în viaţa mea… aşa cum este ea acum.

Poate voi observa ceva mai nou decât până acum.

Poate am ceva de ce mă pot bucura.

Poate am piedut ceva şi nu l-am plâns.

Poate totul e bine aşa cum este.

Poate o să simt că îmi doresc altceva.

Poate descopăr ce pot face altfel.

Poate o să văd că oricum nu am control.

Poate îmi asum ce am devenit până acum.

Aşa că mă uit la tot ce a fost şi îmi spun în gând: Îmi asum tot ce am trăit. Pe mine aşa m-a învăţat viaţa.

Apoi mă uit la ceea ce este acum şi îmi spun: Acesta este viaţa mea. Mă duc acum să mă bucur de ea.

Nu ştiu ce voi simţi, dar pot să îmi dau şansa să mă opresc pentru un minut şi să trăiesc această experienţă. Şi pot să o las să mă transforme…să mă aducă mai aproape de mine însumi.

Poveste simplă despre maturizare

2016-08-172016-08-17

A fost odată ca niciodată, demult, demult, o pădure străveche. Acolo trăia un călugăr. Era retras de mulți ani în singurătate, căutând răspunsuri la întrebări vechi de când lumea. Singurul său companion era un Dragon…  În vreme ce Călugărul nostru medita, se ruga sau se ocupa de diverse treburi, Dragonul zbura, nevăzut, printre oameni, căci avea acest dar, și afla ce se mai întâmplă prin lumea mare.maturizare2

Într-o zi, Dragonul s-a întors, ca de obicei, zburând ca o boare de aer cald printre vârfurile copacilor.

– Ce vești mai ai pentru mine, Dragonule? îl întrebă călugărul, singurul om care îi putea simți prezența.

– Nu prea multe, răspunse Dragonul, stând cu botul pe labele din față și aducându-și coada lângă el, ca o pisică leneșă, la gura sobei. Oamenii sunt cu ale lor, așa cum îi știi. Nu s-a schimbat nimic.

– Eu m-am schimbat, zise călugărul.

– Ești om, chiar de ar fi să înveți să zbori, tot nu îți poți schimba natura.

– Ei bine, eu îți spun că m-am schimbat.

– Știi că țin la tine, nu? spuse Dragonul ca la începuturile relației lor, când îi vorbea de sus, convins fiind că oamenii nu sunt foarte inteligenți, în timp ce turuia ca o pisică alintată. Ești singurul meu tovarăș în acest pustiu. Îmi place cum vorbești, cum gândești, dar ești așa înțelept și senin pentru că ai plecat de lângă semenii tăi. Dacă te-ai întoarce la ei, ai reveni la vechile tale metehne.

– Te înșeli, Dragonule. M-am schimbat. Am renunțat la lucrurile care le întunecă oamenilor judecata: am renunțat la dorințe efemere, la așteptări din partea mea și a celorlalți. Cu adevărat m-am schimbat și nimic nu mă mai face să sufăr acum.

– Păi, spuse Dragonul, pe tonul lui viclean, șerpuindu-și corpul mai aproape de călugăr, întoarce-te la familia ta. Nu cred că reziști două ore. Ha! Ha!

– Sunt pregătit să mă întorc printre oameni, Dragonule. Doream să mă întorc tocmai pentru a-i învăța, pentru a le împărtăși gândurile și învățăturile mele.

– Bine, răspunse Dragonul, să vedem! Chiar eu te voi duce dimineață la vechea ta casă.

Zis și făcut. A doua zi, în zori, Dragonul îl luă în zbor și îl lăsă chiar în curtea casei părintești. Vestea sosirii sale neașteptate făcu înconjurul sătucului și toți veniră să îl vadă, cu mic, cu mare. Se organiză chiar și un ospăț, în cinstea sa. Oamenii mâncau încet și liniștit, ascultând învățăturile Călugărului. El vorbea calm, pe tonul lui grav și așezat, pe care mulți îl găseau sobru și autoritar, demn de un om luminat… Vorbea ca un om care se așteaptă să fie ascultat…

– Hei, Alexei, se trezi unul dintre meseni (era unul dintre verii lui), strigându-l pe Călugăr pe numele lui vechi, pe care îl purta înainte de a deveni sihastru. Mai ții minte când eram mici și furam mere din grădina lui Sapator?

Călugărul se simți un pic încurcat. Nu își mai amintea multe din copilăria sa.

– Tiii, voi erați hoții de mere? strigă Sapator. Cine ar fi crezut că niște neisprăviți ca voi vor ajunge oameni mari? Auzi, acolo, unul primar și celălalt un om sfânt!!!

– Da, Alexei, spuse vărul său, mai îmbujorat și mai însuflețit, decât înainte. Îți mai amintești? Nu mai apucai să mînânci, tu, merele, că erai mic, te băteau toți și ți le furau! (să fi fost vreo notă batjocoritoare în glasul lui?!). Și erai mereu răcit… te împiedicai în haine…. Îți amintești că primeai hainele fraților mai mari și îți erau tot timpul lungi, nu? strigă el și mai tare, întorcându-se astfel încât să audă tot satul că acest mare înțelept nu fusese doar ușor de bătut în copilărie, ci mai fusese și mereu răcit, se împiedica în haine …

Dragonul, nevăzut de ceilalți meseni, îi râdea în ureche Călugărului. Acum înțelegea el testul pe care trebuia să îl treacă…

– Hai, lăsați poveștile astea, spuse bătrâna mamă a Călugărului, ca să-l apere. Mai vrei niște linte, Alexei? îl întrebă, aplecându-se și mângâindu-l pe cap, așa cum făcea când el era mic și se întorcea acasă după vreo zi aventuroasă…

Deodată, Călugărul începu să râdă. Cascadele de hohote de râs continuară multă vreme.

– Dacă ce îmi spuneți este adevărat, înseamnă că am avut o copilărie fericită, le spuse el mesenilor, într-un final, și am fost ceea ce trebuia să fiu atunci. Acum, am crescut însă, și sunt ceea ce trebuie să fiu acum.

Sunt mândru de tine, Alexeeei, auzi, el, o șoaptă vicleană, care îl făcu să surâdă. Călugărul vedea, în colțul ochiului, furișarea Dragonului, care făcea giumbușlucuri prin aer. Oamenii credeau că s-a stârnit o furtună, neștiind ce oaspete important a mai fost cu ei la masă.

 

Sursa

Gânduri pe marginea timpului

2016-05-17

“Încearcă să-ţi imaginezi cum ar fi viaţa fără măsurarea timpului. Probabil nu poţi. Ştii luna, anul, ziua săptămânii. Ai un ceas pe perete sau pe bordul maşinii. Ai un program, un calendar, un timp pentru a mânca şi un timp pentru a te duce la cinema. Dar, cu toate acesea, în jurul tău nimic nu ţine seama de măsurarea timpului. Păsările nu întârzie. Căprioarele nu se agită de ziua lor de naştere. Doar omul măsoară timpul. Doar omul numără ceasurile. Şi, din această cauză, doar omul trăieşte o frică paralizantă pe care nu o cunoaşte nicio altă creatură. Teama că nu are timp”.

Mitch Albom, Măsura timpului

 

Oamenii au reacţii diferite faţă de TIMP. Unii fug de el, încercând să-şi încarce la greu programul, gândindu-se, că a face multe lucruri înseamnă a trăi mai mult. Alţii îl observă, îl verifică şi se anxietează la gândul că timpul trece şi cu el trece şi viaţa. Iarăşi alţii spun că nu există timp ci doar momentul prezent, şi acesta e cel care trebuie trăit la maxim.

time

Uneori trăim în trecut, ducând pe spate amintirile dureroase, fricile şi neîmplinirile… alteori stăm şi ne gândim la viitor, la cum “ar putea” fi acesta, ce ar putea merge rău şi în niciun caz nu ne trăim experienţele prezentului.

Nu ne prea ajută să băgăm capul în nisip, crezând că dacă nu observăm timpul, el nu există. Şi nici nu mă gândesc, că ar fi indicat să ne anxietăm, gândindu-ne la “ce mai vreau să fac şi oare mai am timp?” dar poate ne-ar ajuta să observăm timpul, să fim conştienţi de trecerea lui şi în funcţie de asta să ne ajustăm visele, dorinţele, acţiunile.

Mi-a zis odată cineva, că nu există “prea târziu”. Că indiferent cât de mult timp a trecut, întotdeauna poţi face ceva altfel. Mult timp şi eu am crezut asta, până, la un moment dat, şi în viaţa mea a fost “prea târziu”. Atunci am aflat, că există, să nu mai poţi schimba sau repara ceea ce ţi-ai dorit. Am înţeles, că poţi trăi într-un prezent absolut, dar poţi şi întârzia.

Am văzut oameni care nu mai aveau timp să îşi urmeze pasiunea, nu mai aveau timp să-şi ia rămas bun sau să spună “te iubesc”, nu mai aveau timp să spună ce i-a rănit, nu mai aveau timp să pună o întrebare importantă, nu mai aveau timp să facă copii, nu mai aveau timp să repare ceea ce au distrus… I-am văzut cu regret şi cu durere, sau în cazurile rare mai “fericite”, cu acceptare faţă de această realitate.

Cunoscutul tarepeut, Irvin Yalom descrie într-una din cărţile lui povestea unui om bătrân, care la finalul vieţii lui îşi dă seama de ceea ce nu a făcut sau ceea ce şi-a dorit să trăiască altfel. Iar reacţia omului, în loc să îi pară rău, a fost: “Mulţumesc lui Dumnezeu, că mai am timp.” Pentru că până mai avem o lună, o săptămână, o zi din viaţă… mai avem acel timp, să schimbăm ceva.

Aşa că… Mâncaţi acel desert, faceţi acea vizită, spuneţi acele cuvinte, invitaţi-o la dans, mergeţi să vedeţi locurile pe care le visaţi demult… Împliniţi-vă visele…

…mulţumind că mai aveţi timp.

Cine trăieşte viaţa mea? Despre maturizare şi responsabilitate.

2016-05-072016-05-07

Cunosc oameni, care îşi trăiesc viaţa şi par a fi prezenţi în ea, dar de fapt nu sunt. Fug de responsabilitate, fug de maturizare, fug de ei înşişi. Se ascund după frică şi nu se maturizează. Rămân copii, în timp ce trece viaţa pe lângă ei. Şi între timp, suferă mai mult decât ar suferi devenind adulţi.

Mă uit în jur să văd oameni responsabili şi îmi tresar multe întrebări în minte:

Cum arată un om responsabil? Putem afirma despre un bărbat care asigură stabilitate financiară familei lui, renunţând la visele lui, că este responsabil? Dar despre o mamă care creşte singură 2 copii..? Dar o adolescentă, care face avort, pentru că nu este încă timpul? Ar fi aceasta decizia responsabilă? Bărbatul care iese dintr-o relaţie, când aceasta nu mai funcţionează, se numeşte responsabil? Sau femeia care intră întro relaţie şi stă toată viaţa, deşi nu este fericită (“de dragul copiilor” – îşi spune minciuna, zi de zi)?… Eşti responsabil dacă termini facultatea, te angajezi şi îţi întemeiezi în timp scurt o familie?.. Eşti responsabil dacă te plimbi pe şine şi te loveşte trenul? Eşti responsabil, dacă îţi urmezi visele cu orice preţ? Ce înseamnă, să fii responsabil?

Mă consider norocoasă, pentru că viaţa îmi oferă atâtea şanse, să cunosc oameni, să aud poveşti despre viaţa lor, să îi pot întreba despre motivaţiile lor… şi să învăţ şi eu din fiecare poveste spusă şi auzită.

Ce am învăţat astfel despre responsabilitate?

responsabilitateAm învăţat, că fiecare ne trăim viaţa aşa cum ştim cel mai bine: muncim, ne bucurăm, învăţăm, călătorim, plângem, ne certăm, ne iubim, ne căsătorim, naştem, divorţăm… iarăşi iubim. Şi tot ceea ce facem, este responsabilitatea noastră. Nu este nimeni vinovat.

În momentul în care nu ne asumăm, că ceea ce am trăit a fost (şi) decizia noastră, începem să căutăm vinovaţi. Că doar cineva trebuie să fie responsabil pentru ce “ni s-a întâmplat”. Doar că, atunci când predăm celorlalţi responsabilitatea, predăm şi puterea. Puterea de a face faţă vieţii, puterea de a lua deciziile noastre, puterea de căuta soluţii, de a rezolva problemele, puterea de a ne vindeca… Iar noi, devenim neajutoraţi, neputincioşi, frustraţi, supăraţi şi trişti.

Devenim (rămânem?) copii, care nu pot avea grijă de ei înşişi.

Şi astfel, părinţii noştri sunt vinovaţi pentru că NOI ne-am ales o profesie, care nu ne împlineşte. Iubitul este vinovat pentru că a plecat la alta, când NOI nu l-am mai putut iubi. Copii noştri sunt vinovaţi, pentru că ne-au lăsat singuri, deşi noi i-am făcut, ştiind că vor creşte la un moment dat. Soţul este vinovat, pentru că ne mai iubeşte iar NOI nu avem curajul să înfruntăm posibila singurătate. Prietenii sunt vinovaţi, pentru că nu ne sună, deşi avem şi NOI telefon…

A fi adult nu înseamnă că avem 20, 25.. 30 de ani sau că nu locuim cu părinţii, avem 10 copii, o poziţie bună la job sau bani. A fi adult, înseamnă să ne asumăm responsabilitatea pentru viaţa noastră, pentru trecutul nostru, pentru deciziile noastre… iar asta ne va da puterea, să fim responsabili şi pentru viitorul nostru.

Astfel ne dăm şansa, să (ne) putem schimba. Să ne trăim bucuriile. Să ne atingem visele.

Cum ar fi, ca începând de azi, să facem primul pas spre asumarea responsabilităţii?

Cum ar fi să spunem unui soţ alcoolic: Eu te-am ales.

Sau copiilor avortaţi: A fost decizia mea.

Primei iubite: A trebuit să plec, pentru că nu m-am putut maturiza lângă tine. Eu am făcut asta.

Amantului: Te-am folosit, ca să îmi fie mai bine.

Inimii noastre: Te-am minţit. Mi-a fost frică să-ţi spun adevărul.

Părinţilor: Nu am avut curajul să spun “nu”. Am vrut doar să mă iubeşti.

Tema zilei: Libertatea…. sau poate Iubirea?

2016-05-05
Azi, la workshopul de Feminitate, una din temele grupului a fost Libertatea.
Apoi, la un moment dat verbalizând acest lucru, mi-am dat seama, că a fost de fapt tema zilei şi că azi, în fiecare şedintă de terapie am lucrat într-un fel sau altul, pe libertate.
O fi coincidentă? Sau nimic nu e întâmplător….? 🙂
Mă caută tema la fiecare colţ de stradă?
Sau o caut eu?
Sau poate o trăiesc..?
Întrebări pe care mi le pun de fiecare dată, când sunt prea multe “coincidenţe”.
.
Clientele mele de azi, la fel ca şi mine, şi-au pus întrebări:
Ce înseamnă libertatea pentru mine?
Cât este ea de importantă în lista mea de valori?
Cum, când mi-am dat voie să fiu liberă?
Când am renunţat la ea şi pentru ce?
O pot trăi doar când sunt singură… sau sunt liberă şi în relaţiile mele?
Cum poate fi posibil să trăiesc siguranţa unei relaţii şi în acelaşi timp să fiu liberă… ?
Ce înseamnă să am libertate interioară?
.
libertateMulte întrebări azi…. poate Gangaji ne dă un răspuns… 

“You don’t have to live life by a formula.
It is the willingness to be completely in love,
to melt into the embrace so deeply
that there is no you and it.

You are love.
You are free.”

(Gangaji at Brindhavan Farm, 2013)

Despre liniste, pereţi şi suflete dezbrăcate

2016-01-132016-01-13

Mai demult, atunci când mă întâlneam cu oameni pe care îi cunoşteam mai puţin, întrebarea care mă anxieta cel mai mult era: Oare despre ce o să vorbim? Mă speria ideea de a-mi petrece timpul cu oameni “neinteresanţi”, oameni cu măşti şi coji protectoare, unde, dacă te apropii, simţi că dai cu capul de pereţii groşi ai anxietăţii sau dezinteresului, fapt care face ca totul să fie superficial. Mi-era frică de superficial. Superficialul, pentru mine pur şi simplu nu avea sens. Aşa că, la început îi ocoleam. Apoi, am început să mă uit mai atentă la ce se întâmplă de fapt.

Această întrebare: “oare despre ce vom vorbi?”, probabil v-aţi dat seama, că ascundea în miezul ei altele mai complicate: Ce fel de om voi cunoaşte acum? Cum va fi “chimia” dintre noi? Cât de bine ne vom simţi unul cu celălalt? Cât se va deschide? Cât de mult voi fi eu capabilă, să mă deschid? Cât de mult îi voi simţi sufletul?

pereti si coji
Ani la rând, mă uitam la mine şi la aceste întrebări. Mă uitam cum reactionez la relaţii noi, cum reactionează celilaţi, ce simţim, ce gândim, când se schimbă o anumită relaţie, ce se întâmplă cu noi, când ne desfacem cojile…

…şi am învăţat câteva lucruri importante:

  1. nu există oameni “neinteresanţi”, doar suflete rănite, vulnerabile şi protejate de o coajă tare, care, ca să se deschidă, au nevoie să se simtă în siguranţă
  2. nu e obligatoriu, să vorbim despre ceva anume; putem de exemplu, să tăcem împreună (spunea mai demult un psiholog renumit, că există tăcerea care ne desparte, şi tăcerea care ne leagă – e uşor să-ţi dai seama, dacă te uiţi la cum te simţi în tăcerea cu celălalt)
  3. oamenii au dreptul să-şi deschidă cojile dacă reuşesc să aibă încredere, sau să şi le închidă, dacă se simt răniţi
  4. cu cât ne deschidem mai mult şi mai des, cu atât devenim mai puternici şi savurăm mai mult relaţiile şi viaţa
  5. nimic nu e superficial, doar pereţii ridicaţi îl fac să pară aşa – dincolo de pereţi întotdeauna există un univers întreg, necunoscut de cei din afară
  6. pereţii nu se dau jos cu forţa, doar cu iubire şi acceptare
  7. putem să îl simţim pe celălalt, cu sau fără pereţii lui… însă contactul adevărat între suflete se întâmplă doar dacă amândoi ne dezbrăcăm cojile şi ne arătăm aşa cum suntem cu adevărat. …Şi atunci, nu mai trebuie nici măcar să vorbim.

Fiecare început poartă în el sfârşitul…

2015-12-31

…şi fiecare sfârşit ne poartă spre un nou început.

Anul acesta, m-a învăţat ceva foarte important: că poţi să te împotriveşti schimbărilor sau poţi să le primeşti în viaţa ta… ele oricum vin, când le-a venit timpul. Dacă te împotriveşti, doare… dacă le primeşti în viaţa ta, vor aduce calm, speranţă şi bucurie.

Am învăţat cu toţii la ora de fizică, că nimic nu dispare, doar se transformă. Şi totuşi, când vin schimbările, deseori ne trezim cu o teamă puternică de pierdere, uitând că schimbarea nu şterge tot ce am trăit până atunci, doar o transformă într-o altă şansă, poate mai bună. Avem senzaţia că noi ştim mai bine ce avem de trăit, deci să nu vină Viaţa cu varianta ei, că poate nu ne place… şi ne apucăm să preluăm controlul asupra vieţii noastre.

Aşa că, la final de an, facem tot felul de liste cu ce am trăit până atunci, ce nu ne-a plăcut şi ce promitem din tot sufletul, că vom face anul viitor. Că poate astfel, nu ni se va întâmpla nimic în afara controlului nostru. Ne este frică, să nu pierdem ceea ce a trecut, ceea ce am trăit. Vrem să o menţinem, să o înţelegem, să învăţăm din ea, să tragem concluziile corecte şi să o ţinem astfel în viaţă.

Doar că, atâta timp cât stăm agăţaţi de ceea ce a trecut, nu suntem deschişi la ceea ce vine spre noi. Pur şi simplu, nu îi facem loc în inimă şi nu avem energie să o trăim. Şi cum ar putea acest nou an să vină şi să ne aducă speranţe, bucurii, zâmbete, prieteni, linişte.. dacă noi stăm agăţaţi de cel care a trecut?

blog1

Atunci când în faţa noastră se închide o uşă, de obicei se deschide alta. Dar de multe ori ne uităm aşa mult la uşa închisă, că nu o vedem pe cea care tocmai ni s-a deschis. Cum ar fi, ca anul acesta să observăm toate uşile din faţa noastră? Cum ar fi, să accepţăm uşa închisă şi să vedem ce ne aduce viaţa, trecând prin cealaltă?

Cum ar fi, ca anul acesta, în loc să facem liste şi promisiuni, în loc să încercăm să controlăm ce ni se întâmplă, pur şi simplu să spunem: accept tot ce îmi aduce viaţa în noul an, şi mă deschid să trăiesc fiecare moment, aşa cum va fi el.

Vrei să-mi spui, să nu-mi iau viaţa în mâini??

2015-12-142015-12-14

Întâlnirea de constelaţii familiale. Stau pe scaunul de lângă facilitator, adică eu urmez să-mi lucrez o temă. Încerc să-mi adun gândurile, să formulez clar şi concis, aşa cum mi-am imaginat că voi face. Şi deschid gura. Dar ceea ce iese în acel moment, e altceva decât mi-am propus: “As vrea sa-mi iau viaţa în propriile mâini.” – spun, ascultând şi eu ceea ce tocmai am spus, şi rumegând ce înseamnă asta de fapt în viaţa mea de zi cu zi.

sa ma ia viata in mainiRăspunsul este un zâmbet cald din partea facilitatorului. “Oare nu aş fi putut formula mai specific?” – mă întreb în gând. Şi încerc să mă explic, să formulez cât mai clar, ce vreau de fapt… Şi spun: Echilibru. Siguranţă.. Să-mi spună cineva, că va fi bine. Că mă voi descurca… Control… În timp ce verbalizez, deja ştiu, că nu le pot primi. Că nu va veni cineva cu un pachet de echilibru să mi-l ofere. Nimeni nu o să-mi promită, că va fi întotdeauna bine ceea ce fac. Nu va fi întotdeuna bine. Ba chiar, uneori va fi rău.

Şi cu tot ceea ce am de trăit, eu voi fi okey.

Dar încă nu ştiu această parte. Încă nu am încredere. Încă stau pe scaun şi vreau să-mi promită cineva, că o să fie bine.

Îmi termin explicaţia. Facilitatorul se uită la mine, dă din cap înţelegător şi mă simt, de parcă ar privi în adâncurile sufletului meu. De parcă ar înţelege…

“Îţi spun ce gând mi-a venit, în momentul când am zâmbit.” – îmi spune – “M-am gândit: Să laşi viaţa, să te ia în mâinile ei.”

Şi deodată, mi se aprinde o luminită în cap: “Da!” – Asta îmi doresc de fapt. Să mă simt în siguranţă, fără siguranţă. Să accept, că a avea control e doar o iluzie şi că viaţa oricum ne duce pe drumul pe care avem de învăţat ceva. Să am încredere.

Întotdeauna am crezut, că venim pe această lume, ca să învăţăm. Acesta e sensul vieţii pentru mine. Tot ce mi se întâmplă, tot ce mă doare, tot ce mă pasionează… mă învaţă ceva. Tot ce trăiesc dă sens vieţii mele.

Cum aş putea să învăţ, dacă totul ar fi sigur? Dacă totul ar fi clar şi sub control? Dacă aş şti, ce mă aşteaptă? Dacă ar fi totul roz? Aş mai avea pentru ce să mă lupt? Aş mai schimba ceva? Ar mai avea viaţa sens?..

În câteva secunde, mi-era clar, ce îmi doresc de fapt: Să las viaţa, să mă ia în mâini. Să las controlul. Să las siguranţa. Să am încredere, că voi fi okey.

În ziua aceea, lucrând la constelaţia mea, am văzut, că am puterea să fac acest lucru. Să las lucrurile să se întâmple, pentru că ele oricum se vor întâmpla, într-un fel sau altul. Să iau viaţa în maini, lăsând-o să mă ia în mâinile ei.

Se spune, că nimic nu pleacă din viaţa noastră, până nu am învăţat, ce avem de învăţat. Să stăm deci cu ochii deschişi şi să invităm viaţa să ne ia în mâini.

Mulţumesc! 🙂

 

Dacă viaţa m-a vrut, sunt aici.

2015-12-112016-01-13

pregnantNu cred că cineva dintre noi are amintiri despre cum era, cât timp se afla în uterul mamei. Mintea nu ne duce atât de departe înapoi. Astfel credem că acolo totul era bine, calm şi sigur. Ei bine, poate nu e chiar aşa. Poate unii dintre noi avem dubii dacă să venim sau nu. Alţii aducem cu noi un bagaj mai greu, care ne trage în jos. Sau am venit cu multă energie de viaţă, pe care am pierdut-o undeva pe parcurs.

Variantele sunt infinite despre cum arătau primele noastre zile/luni în această viaţă. Şi totuşi, ele ne pot seta baza, cu care mergem mai departe la următoarele etape.

Unii dintre noi suntem deja adulţi, dar sufletul nostru a rămas în etapa intrauterină, ducând cu el uneori dubiile proprii despre decizia de a rămâne în viaţă, alteori, purtând în continuare bagajele, pe care le-am adus cu noi…Iar în unele cazuri, neacceptând, că am venit şi avem dreptul la viaţă. Dacă ne gândim un pic, pur şi simplu existenţa noastră din prezent este deja o dovadă a faptului, că viaţa ne-a vrut. Că am trecut prin multe si suntem aici. Cum ar fi să recunoaştem acest lucru, şi să ne dăm voie, în sfârşit, să trăim?

childÎntr-un final, trec cele 9 luni, ne naştem şi ajungem în etapa copilăriei. Aici ne dăm încet seama, că suntem noi şi sunt ceilalţi. Dar noi fiind copii, încă nu suntem capabili, să ne purtăm singuri de grijă. Suntem dependenţi de ceilalţi: de mama, tata sau bunicii. Toată viaţa noastră depinde de ei. Învăţăm de la ei reguli, integrăm în noi convingeri, vedem “cum se fac” lucrurile în viaţă. Gândim la fel cu “tribul”, cu familia. Nici nu ne trece prin cap, că ei nu ar avea dreptate. Că noi am putea să gândim altfel. În felul nostru. Credem, că dacă ceilalţi nu ar fi lângă noi, am muri. Astfel, ei devin foarte importanţi pentru noi. Instinctiv, avem o frică în noi, că dacă ei pleacă şi ne lasă… noi nu supravieţuim. Aşa că, încercăm să îi ţinem lângă noi, cu orice preţ.

Dacă sufletul nostru adult a rămas blocat în această perioadă, încercăm să fim politicoşi, să nu supărăm, nu avem curajul să spunem “nu”, nu ştim să ne tragem limite, ne apucă panicile dacă se termină o relaţie importantă pentru noi, nu ştim să dăm drumul celuilalt… Uneori cerem explicit de la ceilalţi, să fie acolo pentru noi, alteori manipulăm sau controlăm. De fapt suntem dependenţi de ceilalţi. Încă nu ştim, cine suntem? Cum am fi, dacă nu ar fi nimeni în jurul nostru? Ce ne-ar place să mâncăm, dacă nu am alege acelaşi mic dejun ca şi iubitul? Cum ne-am îmbrăca, dacă soţia nu ne-ar pregăti hainele pentru dimineată?..

kamaszŞi trece copilăria, iar noi ajungem adolescenţi. Încet, ne punem întrebări: cine sunt eu? prin ce sunt diferit de ceilalţi? cum să am grijă de mine, dacă ei nu sunt? cum să cunosc mai bine viaţa? cum sunt emoţiile mele? sexualitatea mea? cum se vede lumea prin propriul meu suflet? Ne retragem în noi şi gândim. Încercăm să înţelegem lucrurile, să ne înţelegem pe noi… să înţelegem viaţa. Nu mai vrem să fim ca ceilalţi. Ne credem speciali. Ne dorim să fim speciali. Începem să spunem “nu”! Învăţăm să ieşim din dependenţa copilăriei, să ne distanţăm de părinţi şi familie, pentru că doar prin retragere în noi putem începe să ne întrebăm şi să analizăm viaţa.

Cei care suntem cu sufletul în adolescenţă, ne trăim viaţa în extreme, unii cu libertate maximă, anarhică, în care fiecare situaţie nouă trezeşte rebelul din noi, alţii crezând că suntem speciali, unici, neînţeleşi, iar lumea e împotriva noastră. De fapt, noi suntem împotriva ei. Uneori ne aruncăm în pasiuni şi în relaţii cu toată inima, simţim că nimic altceva nu contează, decât ceea ce trăim. Alteori ne ascundem, aşteptând de la ceilalţi să ne caute, dovedind astfel iubirea lor faţă de noi. În această etapă gândim foarte mult, încercăm să ne înţelegem pe noi înşine, să explicăm viaţa raţional, ştiinţific, prin propriul filtru. Ne pregătim încet, să devenim adulţi.

Ieşind din adolescenţă, ajungem la tânărul adult, care se pune pe propriile picioare şi învaţă să accepte viaţa aşa cum este. Învaţă să îşi asume responsabilităţi, învaţă să-şi traseze limite, învaţă să existe într-o relaţie de cuplu, învaţă să se bucure de viaţă.

Sufletul, ajungând în această etapă, înţelege încet, că în viaţă nu avem nici-un control, că tot ce ni se întâmplă, ne învaţă ceva, că ajungem pe drumul nostru doar dacă ne ascultăm inima şi lăsăm viaţa să ne ia în mâini. În loc să întreb: ce vreau eu de la viaţă? putem întreba: ce vrea viaţa de la mine? ce mă învaţă? unde mă duce?

story

Cei mai mulţi dintre noi avem sufletul undeva în primele 4 etape, încercând poate să rămână în zona de confort. Dar fiecare vârstă are timpul şi etapa potrivită lui. Iar atunci când ajungem adulţi, ne ajută, dacă şi sufletul ne ajunge din urmă. Cei mai mulţi dintre noi, nu am ajuns nici măcar în etapa 4: etapa inimii.

Următoarele etape sunt legate de maturitate, de bătrâneţe şi moarte, fiecare având specificul lui: maturitatea – creativitate, bătrâneţea – înţelepciune şi moartea – acceptare.

În viaţă foarte rar ajungem să fim în asa armonie, încât sufletul nostru să fie acolo, unde ne aflăm şi noi. Nu putem sări peste niciuna din etape, fiind nevoiţi să trecem prin dependenţa copilăriei ca să ajungem la adolescent şi la întrebarea: cine sunt eu fără voi? trecem prin singurătatea adolescentului ca să ajungem la iubirea tânărului şi să spunem: acesta e viaţa mea. O trăiesc.

Putem să ne uităm din când în când la noi, la modelele după care funcţionăm, la viaţa noastră, relaţiile noastre şi poate învăţăm să avem încredere că sufletul ştie ce are de făcut.

Şi dacă viaţa ne-a vrut, suntem aici. 🙂

Poveste: Fiecare poartă lumea sa în propria inimă

2015-11-152015-11-23

Era odată un bărbat, care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:

poveste1– Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
– Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
– Egoişti şi răi. De aceea, mă bucur, că am putut pleca de acolo!
– Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi – răspunse bătrânul.

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru, şi îi puse aceeaşi întrebare:
– Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:
– Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
– Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo, şi cu greu i-am părăsit.
– Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi – răspunse bătrânul.

Un neguţător, care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat, auzise aceste convorbiri, si pe când cel de-al doilea tânar se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:

– Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?
– Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela, care nu a găsit nimic bun în trecut, nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni, va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, oamenii nu sunt altceva, decât ceea ce ştim noi să găsim în ei.

Posts navigation

1 2 Next Page

Dorești o programare? cabinet[at]szerena.eu

Atunci când renunț la ceea ce sunt, devin ceea ce pot fi. (Tao Te Ching)

Totul este spiritual dacă ești conștient. Totul este material, dacă nu ești. (Sadhguru)

Caută acea cale, care îți cere toată ființa. (Rumi)

Ce scriu?

  • Despre iubire, soartă și onorarea vieții
  • La final, omul răspunde cu întreaga lui viață
  • Stau aici și trece viața…
  • Despre moarte, conținere, compasiune și viață
  • Ca să fiu în puterea mea, am nevoie să mă vindec
  • Și eu sunt ca și voi toți… Povestea mea despre traumă și vindecare
  • Despre mindfulness și propria prezență în viața noastră
  • Timpul, umbra, învățarea, gândirea – despre o bucată de călătorie către noi înșine
  • În căutarea nemuririi

Ce cauţi?

acceptare apartinere asteptari asumare atasament autenticitate autocunoaştere calator constelaţii control cunoaşterea celorlalţi etapele sufletului eu familie feminitate frica de abandon independenţă inimă iubire iubire de sine libertate linişte maturizare măşti nemurire poveste profunzime relaţii responsabilitate schimbare scriu sens siguranţă stimă de sine suflet viaţă virginia satir workshop încredere
Site made with ♥ by Angie Makes
Angie Makes Feminine WordPress Themes