O INCURSIUNE ÎN TEMA ȘI EFECTELE MEDITAȚIEI
[Articol apărut pe pagina Asociației de Psihoterapie Pozitivă din România, în 22 mai 2022].
„Gol” înseamnă a fi gol de un eu separat. De fapt, (acest gol) este plin de tot, este plin de viață. Cuvântul „gol” nu ar trebui să ne sperie. Este un cuvânt minunat. A fi gol nu înseamnă a nu exista. Golul este baza totului. Mulțumită acestui gol, totul este posibil. (Tich Nhat Hanh)
Cercetările din neuroștiințe ne vorbesc tot mai mult despre faptul că, practicând tehnici de meditație, putem trăi efectele benefice ale acestora privind sănătatea corpului, reglarea emoțiilor și îmbunătățirea capacităților noastre cognitive. Astfel, poate a venit momentul să vorbim și noi despre conectarea cu noi înșine prin tehnici de meditație.
Am dat articolului acest titlu – centrul invizibil – pentru că este o temă despre care îmi doresc să scriu de o vreme. Doar că, probabil nu îmi va fi ușor de pus în cuvinte. Mi se pare – din puținele mele experiențe – că este ceva mai mult de trăit decât de explicat, fiind mai dificil de strecurat prin filtrul de analiză al mentalului. Așa că voi continua prin a descrie ceva mai practic, primele două experiențe pe care le-am avut conectându-mă cu acea liniște, acel calm, acea parte din noi în complet echilibru, despre care vorbesc înțelepții și mai nou neuroștiințele și pe care îl voi numi acum centrul invizibil.
Așadar, prima mea întâlnire cu centrul invizibil a fost acum mai mulți ani, într-o dimineață cu soare, în care m-am așezat să îmi fac meditația. Îmi amintesc ce multă lumină emana soarele și cât de adâncă era liniștea în jur, de auzeai musca în zbor (dacă ar fi fost). Nu se mișca nimic nici afară, nici în cameră. M-am scufundat în acea liniște și am început meditația. Am stat o vreme bună, dar gândurile insistau și nu reușeam să mă focusez pe respirație. La un moment dat începusem să îmi pierd răbdarea și mă gândeam: oare cât timp a trecut deja? Poate ar fi cazul să mă opresc. Aveam senzația că nu mă voi putea conecta foarte bine azi. Sau chiar deloc, dacă sunt sinceră. Dar totuși am rămas, cu intenția să îmi liniștesc cât de cât mentalul și să încerc să mă conectez cu liniștea atât de prezentă în jur.
Stând așa încă o vreme bună, la un moment dat s-a făcut liniște în mintea mea. Dar o liniște de nedescris, despre care nu am cuvinte. Nu am mai „auzit” niciun gând, niciun „sunet” în capul meu. Nu mi-am mai simțit mâinile, picioarele, corpul. Eram sigură că exist – sau cel puțin „ceva” din mine există, un loc unde doar sunt și atât, dar în afara acestei „senzații”, toate simțurile parcă au dispărut. Era o liniște cum nu am mai trăit vreodată. Nu știu câtă vreme am stat așa când, la un moment dat, senzația de a nu avea niciun simț brusc m-a speriat și aveam nevoie să deschid ochii și să mă uit la corpul meu, să mă asigur că nu am dispărut cu totul. Nu dispărusem.
După această experiență, o vreme nu am practicat meditația. Am povestit cu maestrul de la care învățasem și, deși el mă încuraja, spunând că ceea ce s-a întâmplat este de bine, că acesta ar fi unul din „obiectivele” meditației, să ajungem în această stare, eu o vreme nu am mai avut curajul să încerc.
Gábor Máté spune că „într-o stare de lipsă spirituală, vom fi ademeniți de orice are capacitatea de a ne face insensibili față de frica noastră. În fond, aceasta este originea procesului dependenței, din moment ce însăși esența acestui proces este efortul de a asimila din exterior în interior ceea ce în mod normal se naște numai din interior.” Așa că, fiind însetată de această conexiune cu spiritualitatea, după câteva luni de pauză, am reînceput din nou practica de meditație, care continuă și azi.
A doua întâlnire s-a întâmplat într-un moment mai dificil, în care aveam niște dureri de spate și ascultam un discurs al lui Mooji (un învățător Advaita). La un moment dat, a invitat publicul la un exercițiu practic, o vizualizare, cu scopul de a ne conduce și a ne însoți în starea de meditație. Îl ascultam fără să știu ce mă așteaptă, nici măcar nu am închis ochii, dar cumva m-am scufundat în cuvintele lui și, la un moment dat, am simțit că ajung într-un „loc” în mine – perfect conștientă, cu toate simțurile prezente, unde a apărut din nou acea liniște, cu un calm, un echilibru și o așezare, unde nu era important nimic din straturile personalității „construite” până atunci. Eram într-o stare în care existam și atât. Totul era la locul lui, nimic nu trebuia „făcut”, corectat, nicio luptă nu avea sens, însă puteam acționa ușor, fără efort, în direcția cea mai naturală care se ivea în acel moment.
De atunci am trăit multe momente de conectare cu acest „centru invizibil” și o trăiesc des în meditații. Am început să vorbesc tot mai mult despre acest subiect și să dau mai departe ceea ce am înțeles.
Există un loc calm în fiecare vârtej: mijlocul. Acel mijloc există și în noi. De aici putem trăi, putem acționa în funcție de nevoi, dar scade stresul, dispare lupta și iluzia că trebuie să alergăm după ceva – după fericire, după succes – și rămâne sănătate mai bună, calm, echilibru, așezare și focus.
Iar sarcina noastră este de a-l căuta și de a ne conecta din acest loc la tot ce este în jur, creând poate astfel o lume un pic mai bună.
Meditație condusă de călugărul budhist care a adus practica de mindfulness în vest, Tich Nhat Hanh:
Articole despre neuroștiințe și meditație: