Cunosc oameni, care îşi trăiesc viaţa şi par a fi prezenţi în ea, dar de fapt nu sunt. Fug de responsabilitate, fug de maturizare, fug de ei înşişi. Se ascund după frică şi nu se maturizează. Rămân copii, în timp ce trece viaţa pe lângă ei. Şi între timp, suferă mai mult decât ar suferi devenind adulţi.

Mă uit în jur să văd oameni responsabili şi îmi tresar multe întrebări în minte:

Cum arată un om responsabil? Putem afirma despre un bărbat care asigură stabilitate financiară familei lui, renunţând la visele lui, că este responsabil? Dar despre o mamă care creşte singură 2 copii..? Dar o adolescentă, care face avort, pentru că nu este încă timpul? Ar fi aceasta decizia responsabilă? Bărbatul care iese dintr-o relaţie, când aceasta nu mai funcţionează, se numeşte responsabil? Sau femeia care intră întro relaţie şi stă toată viaţa, deşi nu este fericită (“de dragul copiilor” – îşi spune minciuna, zi de zi)?… Eşti responsabil dacă termini facultatea, te angajezi şi îţi întemeiezi în timp scurt o familie?.. Eşti responsabil dacă te plimbi pe şine şi te loveşte trenul? Eşti responsabil, dacă îţi urmezi visele cu orice preţ? Ce înseamnă, să fii responsabil?

Mă consider norocoasă, pentru că viaţa îmi oferă atâtea şanse, să cunosc oameni, să aud poveşti despre viaţa lor, să îi pot întreba despre motivaţiile lor… şi să învăţ şi eu din fiecare poveste spusă şi auzită.

Ce am învăţat astfel despre responsabilitate?

Am învăţat, că fiecare ne trăim viaţa aşa cum ştim cel mai bine: muncim, ne bucurăm, învăţăm, călătorim, plângem, ne certăm, ne iubim, ne căsătorim, naştem, divorţăm… iarăşi iubim. Şi tot ceea ce facem, este responsabilitatea noastră. Nu este nimeni vinovat.

În momentul în care nu ne asumăm, că ceea ce am trăit a fost (şi) decizia noastră, începem să căutăm vinovaţi. Că doar cineva trebuie să fie responsabil pentru ce “ni s-a întâmplat”. Doar că, atunci când predăm celorlalţi responsabilitatea, predăm şi puterea. Puterea de a face faţă vieţii, puterea de a lua deciziile noastre, puterea de căuta soluţii, de a rezolva problemele, puterea de a ne vindeca… Iar noi, devenim neajutoraţi, neputincioşi, frustraţi, supăraţi şi trişti.

Devenim (rămânem?) copii, care nu pot avea grijă de ei înşişi.

Şi astfel, părinţii noştri sunt vinovaţi pentru că NOI ne-am ales o profesie, care nu ne împlineşte. Iubitul este vinovat pentru că a plecat la alta, când NOI nu l-am mai putut iubi. Copii noştri sunt vinovaţi, pentru că ne-au lăsat singuri, deşi noi i-am făcut, ştiind că vor creşte la un moment dat. Soţul este vinovat, pentru că ne mai iubeşte iar NOI nu avem curajul să înfruntăm posibila singurătate. Prietenii sunt vinovaţi, pentru că nu ne sună, deşi avem şi NOI telefon…

A fi adult nu înseamnă că avem 20, 25.. 30 de ani sau că nu locuim cu părinţii, avem 10 copii, o poziţie bună la job sau bani. A fi adult, înseamnă să ne asumăm responsabilitatea pentru viaţa noastră, pentru trecutul nostru, pentru deciziile noastre… iar asta ne va da puterea, să fim responsabili şi pentru viitorul nostru.

Astfel ne dăm şansa, să (ne) putem schimba. Să ne trăim bucuriile. Să ne atingem visele.

Cum ar fi, ca începând de azi, să facem primul pas spre asumarea responsabilităţii?

Cum ar fi să spunem unui soţ alcoolic: Eu te-am ales.

Sau copiilor avortaţi: A fost decizia mea.

Primei iubite: A trebuit să plec, pentru că nu m-am putut maturiza lângă tine. Eu am făcut asta.

Amantului: Te-am folosit, ca să îmi fie mai bine.

Inimii noastre: Te-am minţit. Mi-a fost frică să-ţi spun adevărul.

Părinţilor: Nu am avut curajul să spun “nu”. Am vrut doar să mă iubeşti.