Citesc o carte de Müller Péter, un dramaturg și un scriitor cunoscut în Ungaria. Acum vreo 2 ani, căutând în valize vechi din pod, a găsit niște casete pe care mama lui și-a povestit viața. El a pus aceste povești într-o carte care se numește ‘Cartea secretă a mamei’.

Una din povești este despre o familie de evrei, mamă-tată-fiu. Părinții sunt duși la Auschwitz, fiul lor în lagăr de muncă. Se întoarce doar mama și fiul. Fiul este un tânăr frumos, înalt, cu ochii plini de determinare. Îl plac multe femei, dar el nu pare să fie deschis la niciuna din ele. Își clădește viața încet din ruine împreună cu mama lui. Apoi, într-o zi întâlnește FEMEIA. Și se îndrăgostește profund, nebunesc, cu toată ființa lui… de o femeie căsătorită, cu un copil. Și ea de el. Și trăiesc împreună o dragoste profundă. Atât de fierbinte, că pe unde apar, ‘cablurile de electricitate se aprind’. Peste tot unde apare el, apare și ea. Nu se ating, nu se îmbrățișează dar sunt împreună tot timpul.

Femeia este mai mult interesantă decât frumoasă, înaltă, slabă, cu părul lung, negru. O ființă misterioasă și atractivă. Apoi, află soțul ei de această relație și se mută din casă. Se despart. Femeia devine liberă. Toată lumea crede că acum se vor căsători. Că o va lua de soție.

Dar nu așa s-a întâmplat.

Mama tânărului era deja tare bătrână, cu multă durere în suflet, și de nici-o culoare nu era de acord cu această căsătorie. Acum, că au ieșit din ghetou, cum să ia fiul ei o femeie creștină de soție?.. Așa că, nu s-au căsătorit. El, să nu își rănescă mama, i-a respectat dorința. Cei doi în continuare își trăiau iubirea. El mergea și stătea la ea, și se înțelegeau frumos. Toți credeau că așteaptă să moară mama bătrână, ca să se poată în sfârșit căsători.

În iudaism există un cuvânt – Bashert -, care se spune la căsătorie, și care are două semnificații. Una este: ‘suflet pereche‘. Doi oameni care au fost despărțiți de Dumnezeu, se caută încontinuu și când se găsesc, își pot găsi fericirea. Bashert înseamnă partea cealaltă a sufletului nostru. Dar are și o altă semnificație.

‘Soartă‘.

Din această perspectivă, să găsim partea cealaltă a sufletului nostru și să devenim demni de această întâlnire – este tema noastră de viață. Este soarta pe care trebuie să o trăim.

O astfel de iubire exista între acest bărbat și această femeie. Trăiau frumos, simplu și știau că atunci când mama bătrână moare, ei se vor căsători.

Dar nu așa s-a întâmplat.

Într-o zi, acest bărbat frumos și puternic, a căzut de pe scaun și a murit. Și-a lăsat în urmă iubita și mama. Mama lui a rămas în totalitate singură. Și atunci Femeia, această femeie nedorită, ‘o ultimă c*rva’, a venit la această bătrână și a îngrijit-o. A întors-o în pat, i-a dat de mâncare, a spălat-o. Așa a avut grijă de omul care a stat în calea fericirii ei. Apoi, după mult timp a murit bătrâna. Femeia, i-a aranjat înmormântarea. A fost singura prezentă la înmormântare. Și la final, a pus și ea o piatră pe mormânt, pentru că la evrei așa era obiceiul.

O astfel de femeie se numește Bashert.

Citesc cartea, și fiecare poveste mă atinge profund. Și nu atât povestea, cât atitudinea și energia cu care este povestită.

Cu această ACCEPTARE necondiționată. Nu există niciun gând ascuns, niciun semn subtil că a fost ceva greșit în viața oamenilor. Că ceva ar trebui corectat, rezolvat… nici măcar vindecat.

Mă gândeam că dacă am întreba zece terapeuți despre ce cred ei, probabil opt-nouă din ei ar găsi simptome și ar denumi toate posibilele ‘greșeli’ și variante în care acești oameni și-au ‘stricat’ viața, și la fel, ar găsi multe variante și soluții în care ar fi trebuit sau ar fi putut să facă lucrurile diferit. Cunosc această perspectivă a terapiei, care uneori ascunde în ea multă aroganță, un ‘eu știu mai bine’, și de-asemenea, o profundă lipsă de respect. Nimic nu este alb-negru, dar există și acestă perspectivă, care duce la și mai multe răni. Cred tot mai mult, că noi ca și terapeuți, avem nevoie să ne aplecăm capul în fața oamenilor, în fața puterii lor cu care își duc soarta, fără să ne credem dumnezei care știu mai bine.

Pentru că nu suntem.

Dar perspectiva cărții și a scriitorului este cu totul alta. Este una al omului care a trecut prin multe și știe, că nu există viață ‘stricată’, că iubirea nu are limite și nu poate fi băgată cu forța între niște ‘reguli’ create de societate. El știe că nu putem ști niciodată cum ar trebui să fie viața celuilalt, putem doar să privim, să acceptăm și să iubim. Își apleacă capul în semn de onoare în fața vieții, a sorții, a iubirii.

Mă uit la mine și văd, că de multe ori mi-e greu încă să privesc așa viața. Încă am momente când ‘știu mai bine’. Cel mai mult legat de viața mea și viața celor apropiați.

‘Știu mai bine’ cum ar fi trebuit să îmi trăiesc viața, ce am ‘stricat’, ce decizii ar fi trebuit să iau altfel, când ar fi trebuit să spun NU, să spun DA, când ar fi trebuit să plec mai repede, când să rămân mai mult… Știu mai bine… cum ar trebui să se comporte mama cu tata și invers, cum ar trebui să își trăiască relația de cuplu fratele meu si sora mea ca să fie mai fericiți, cum ar trebui să fie crescute cele două nepoțele ale mele ca să aibă o viață bună și fericită, ce decizii ar trebui să ia prietenele mele ca să nu sufere atât de mult, cum ar trebui să se privească bărbatul de lângă mine, ca să îi fie mai bine… Știu mai bine. Mă fac mare, și nu îi mai văd. Nu le mai văd sufletul.

Și observ, că de fiecare dată când ‘știu mai bine’, mi se strânge inima – ați observat că vi se întâmplă asta când știți mai bine? -, mi se tensionează corpul, sistemul nervos intră în stres, în fight or flight… ca apoi să mă protejez împotriva a ceea ce eu însumi am creat, ridicând ziduri, închizându-mă în fața celor din jur ca apoi… să mă doară că am ajuns aici și să fac tot ce pot să gasesc calea înapoi spre conectare și iubire.

Acestă carte, această atitudine, aceste tipuri de învățături nu pot fi oferite decât de oameni care au capul aplecat în semn de onoare în fața vieții. Această atitudine întotdeauna mă atinge profund și mă aduce înapoi la locul meu.

Așa că, îmi aplec și eu acum capul.

Mă aplec în fața vieții care îmi aduce tot ce am nevoie ca să cresc. În fața lucrurilor pe care nu le-am avut sau nu le am, care îmi amintesc să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am și ce pot trăi. În fața deciziilor mele din tecut și din prezent. În fața vieții celor dragi și a tuturor oamenilor din jurul meu care fac tot ce pot, exact așa cum pot. În fața puterii fiecăruia de a duce tot ce i-a dat viața. În fața iubirii necondiționate și a seninătății, care este acolo în fiecare dintre noi, chiar și când nu ne dăm seama.

“Este o voce în mine, care spune:

– Nu e o problemă problema… Acceptă, că viața este periculoasă dar cu toate acestea minunată.. și frumoasă!

Acesta este religia mea. Nu credința, ci experiența de zi cu zi.

Există cineva în mine care este tot timpul senină.” (din carte)

Există cineva care este tot timpul senin în noi. Care își știe locul. Care iubește necondiționat.

Caută-l.