Sesiune de terapie. Vorbim despre moarte. Despre părinți care au murit recent. Unul după altul. În condiții dureroase…

Ascult detaliile cele mai mărunte și mai dureroase pe care clienta mea are nevoie să le povestească, să le spună cuiva, să le audă spuse cu voce tare, poate în sfârșit și sufletul ei le va crede… Sunt aici. Cu toată atenția mea. Atât de prezentă, cât pot…

Deodată, un plâns disperat izbucnește din sufletul clientei mele. Îi simt durerea cu fiecare fibră a ființei mele. Brusc simt cum mi se tensionează corpul. Ca și cum ar vrea să se închidă, să se protejeze de această durere. În momentul în care îmi dau seama, decid să nu mă închid. Încep să respir mai adânc, mai profund, făcând tonglen, meditația iubirii și a compasiunii. Inspir durerea – durerea mea, durerea ei – deschizându-mi inima, relaxându-mi corpul, expir calm, iubire, acceptare către clienta mea. În liniștea dintre noi doar plânsul ei se aude. Respir încet și profund câteva minute… Încet, simt că se schimbă energia durerii, și se lasă o tristețe calmă în locul ei. Nu mai este luptă, disperare. Respir adânc. Inspir tristețea, expir acceptare, calm, iubire. Fac asta o vreme. Sunt prezentă cu fiecare fibră a ființei mele. Și deschisă. Încet, disperarea scade și lacrimile clientei mele se liniștesc. A trecut criza… Am supraviețuit amândouă.

Mă cuprinde o senzatie de recunoștință, că pot să fiu parte din acest moment foarte intim și profund a clientei mele. Mă privește în ochi întrebătoare. ‘Sunt aici. Te văd. Este în regulă tot ceea ce simți’ – îi transmit din privire. Apare un zâmbet pe buzele ei. Va fi bine…

***

De-o vreme sunt mai atentă la reacțiile corpului meu. Învăț să ascult mesajele lui și îmi asum să fac alegeri care îmi țin corpul mai relaxat, mai deschis, sistemul nervos mai calm.

Știu că de multe ori trăim situații în care ni se tensionează corpul și uneori, fără să fim conștienți, stăm așa mult timp. Ore întregi.Zile chiar… Unii stau și mai mult. Apoi, această tensiune continuă duce la somatizări și la îmbolnăviri, că doar și corpul nostru duce atât cât poate. Apoi nu mai duce.

Ca să pot însoți pe cineva în adâncurile durerii, trebuie să pot să stau în durere. Fără să fiu dărâmată de ea. Fără să mă închid. Și ceea ce mă ajută să stau, este practica aceasta de deschidere spre ceea ce este. Practica de a lăsa să treacă prin mine durerea fără să mă opun sau să mă agăț de ea. Uneori este mai ușor. Alteori e al naibii de greu.

Dar merită.

“If there is peace in your mind you will find peace with everybody. If your mind is agitated you will find agitation everywhere. So first find peace within and you will see this inner peace reflected everywhere else. You are this peace. You are happiness, find out. Where else will you find peace if not within you?” ( H. W. L. Poonja)