De 7 ani învăț și practic niște tehnici tibetane de meditație și vindecare. La început mi-am propus să învăț tehnicile doar pentru mine, pentru ca eu să mă vindec, și mult timp am separat această cale de restul vieții mele, de profesia mea, și mai ales de imaginea mea de ‘profesionist serios’ care se bazează doar pe ‘studii și dovezi științifice’ (față de învățături care trăiesc de câteva mii de ani).

O perioadă a fost ‘doar calea mea’, și nu știau decât cei apropiați mie, în ce direcție am pornit. Încă îmi era frică de ‘ce zice lumea’, de ce mă fac dacă nimeni nu o să mă mai ia în serios. Mai ales ca psihoterapeut. Dar ceea ce nu știam atunci (eventual intuiam) este faptul că, spiritualitatea nu poate fi separată de viată. Ea este viața. Așa că, cu timpul și cu practica zilnică, încet-încet nu am mai putut separa cine am devenit în realitate și imaginea menținută înainte, așa că am început să includ asumat și în munca mea, valorile și principiile acestor învățături.

Într-un weekend acum nu demult, am mai avansat o treaptă, am fost la un nou curs, deși aici treptele sunt doar primul pas, urmând apoi multă muncă și practică, ca să poți folosi tehnica la un nivel acceptabil și să (te) poți ajuta cu adevărat. De fiecare dată când mă las conectată cu aceste perspective spirituale asupra vieții, lucrurile devin foarte simple. Viața devine simplă. Dintr-odată încetează lupta mintii, vocile critice din cap, senzația că poate am stricat ceva, că viața nu așa ar trebui să fie cum este, nu mai există nicio părere despre ceilalți oameni, nu mai știu cum ar trebui să își facă viața ca să le fie mai bine…. Văd doar că facem tot ce putem atâta timp cât avem aici în aceasta viață. Și da, uneori avem posibilitatea să includem în viața noastră practici care ne ajută să creștem, uneori avem destulă motivație să le și practicăm pe termen lung… alteori ne ajută viața prin crize și dureri, să căutăm calea de creștere. Văd și mă uit cu respect la suferință, pentru că ea aduce omul aproape de el însuși și aduce posibilitatea de creștere. O știu și de pe propria piele.

Atunci când sunt în această stare, îmi este ușor să văd că suntem cu toții ființe spirituale și ne trăim zilele încercând să supraviețuim cu regulile lumii moderne. Și uneori ne pierdem între ele, crezând că acesta este cel mai important lucru… Ce avem al nostru… Câți clienți și câți bani.. Ce a mai zis clientul acela nemulțumit.. Cum ne înțelegem cu șeful, și de ce nu ne-a dat feedback ultima dată.. Ce poziție avem în instituția/compania/asociația x.. Că nu am reușit să ne terminăm azi lista de sarcini… De ce nu ne mai plac prietenii xy… Ce spune lumea despre noi…

Există o întrebare pe care mi-o pun din când în când, care mă ajută să rămân conectată la ceea ce este într-adevăr important. Mi-am pus-o și zilele acestea. Ea sună așa: ‘Dacă ai ajunge la ultima zi a vieții tale și ai privi înapoi, ce ti-ar place să vezi? Cum ar fi avut sens să îți trăiești viața?’ Nu stiu voi cum sunteți, dar pe mine instant mă aduce înapoi la valorile mele, la ceea ce are într-adevăr sens pentru mine și brusc îmi arată ce fac superficial și unde m-am pierdut între farmecele seductive ale lumii moderne…

“La final, omul răspunde cu faptele vieții sale la întrebările pe care lumea i le-a pus atât de insistent. Aceste întrebări sună așa: ‘Cine ești? Ce ai vrut cu adevărat? Ce ai știut cu adevărat? Spre ce anume ai fost loial și neloial? Spre ce anume sau spre cine ai arătat curaj sau lașitate?’ Acestea sunt întrebările. Și omul răspunde, cum poate, sincer sau fals; dar nu asta e important.Ceea ce este cu adevărat important e faptul că la final, răspunde cu întreaga lui viață.” (Márai Sándor )