Și eu sunt ca și voi toți… Povestea mea despre traumă și vindecare

Ca psihoterapeuți (aici vorbesc pentru mine dar și în numele multor colegi), suntem obișnuiți să vorbim despre ceilalți, despre pacienți, despre traumele și durerile celorlalți, despre vindecările lor, despre ce spun cărțile și teoriile despre vindecare. Cel mai greu este să vorbim despre traumele noastre, despre cum am ajuns noi (dacă am ajuns) să ne vindecăm și cum a fost acest proces. Este greu să recunoaștem propria umanitate, propriile dureri, probabil de frică să nu pierdem ”rolul”, ”statutul”, ”piedestalul” pe care ne asezăm noi și uneori ne așează și ceilalți. Mult timp mi-a fost frică, că dacă m-aș arăta așa cum sunt, lumea nu m-ar lua în serios. În ultimii ani am realizat, că din acest loc nu pot fi autentică și nu pot să ajut cu adevărat pe nimeni. Nu pot să merg cu ceilalți în profunzime, decât dacă am mers cu mine însumi. Așa că am decis să cobor din ”ceruri” și să vorbesc mai des despre ceea ce e greu de vorbit… în speranța că ajută măcar un suflet.

C.G.Jung spunea la vremea lui: ”Arată-mi o persoană sănătoasă și eu o voi vindeca.”

Îmi amintesc reacția mea emoțională și mentală, când am auzit acest lucru. Teoretic știam că este posibil ca toți să fim afectați de traume, dar în realitate refuzam să cred că și eu sunt una din aceste persoane ”traumatizate”. Mă credeam diferită, sănătoasă, cea care știu despre traumele proprii, fără să fiu afectată de ele, fiind cea care se uită ”de sus” la ceilalți la care se referă citatul. Nu făcusem pe atunci încă legătura între somatizările mele, anxietatea mea și furia încă ascunsă și tot ceea ce am trăit în copilărie.

La începutul practicii mele psihoterapeutice, când am învățat despre traume, îmi imaginam acele persoane cărora li s-a întâmplat ceva absolut oribil, care apoi ajung să aibă PTSD, depresii, anxietăți, care dezvoltă chiar boli cronice sau au alte reacții fizice pe care învățam să ”lucrăm” terapeutic. Îmi imaginam acele persoane, neavând nici o bănuială, că și eu sunt una din ele și toți suntem de fapt la fel. Acum știu, că din acest loc, în care te crezi mai bun, mai mult, mai sănătos decât celălalt, nu poți lucra autentic. În acest loc nu există respect, nu există compasiune, nu există legătură – doar distanță și milă. Din acest loc nu pot sta împreună cu o persoană în durere. Deși, a sta împreună în durere, cu acceptare și compasiune, fiind una din cele mai vindecătoare practici.

Și acum, întorcându-mă la ideea de traumă – ceea ce în literatura de specialitate se numește traumă, sunt de fapt acele reacții emoționale, pe care le-am avut într-un moment dificil (dureros, periculos) al vieții noastre, fiind obligați (constrânși sau neputincioși) să trăim acel moment fără să putem trăi emoțiile până la capăt, într-un context de siguranță.

După ceva ani de lucru ca și psihoterapeut, am aflat că o persoană sănătoasă psihic – neavând un diagnostic psihiatric, deci noi toți – poartă cu ea cam 200 de traume în fiecare moment, care oricând se pot activa. Și sunt multe situații, când una sau mai multe din ele se activează, ca și rezultat al unui context venit din afară sau din noi înșine. În acest moment, deși eram deja trecută prin câteva formări de psihoterapie și ore de terapie individuală, somatizam în continuare, aveam dureri de spate care deveneau tot mai grave, în weekendurile de formare aveam din prima zi până în ultima migrene și dureri de cap, de abia reușeam să ajung acasă și să mă bag în pat câteva zile, ca să îmi revin. Acum știu, că aproape fiecare poveste a colegilor despre ei înșiși, fiecare poveste dureroasă a lor despre persoanele cu care lucrau terapeutic, îmi activa de fapt traumele proprii, și ele fiind încă neprelucrate, reacționam cu somatizări intense.

Am început să vorbesc în formări despre traumele din copilărie, despre un abuz (al cărui efecte adânci încă le procesez), despre cum era să trăim cu un bunic alcoolic și agresiv (pe care, deși mult timp am fost furioasă pe el, acum îl înțeleg și știu că ducea cu el multă durere), care se plimba tot timpul cu cuțitul în buzunar, uneori scos și îndreptat către vecini sau către cei din familie, am început să vorbesc (și între timp să și conștientizez) de câte ori am ajuns să trăiesc o frică de nedescris și în totalitate imobilizantă, pentru viața celor dragi și pentru viața mea proprie. De câte ori am simțit frica mamei și a celor din jur, pe care am preluat-o fără să știu ce fac. De câte ori aș fi avut nevoie de un adult lângă care să mă simt în siguranță și care nu era acolo, cei dragi fiind ocupați cu crizele de moment și cu durerile lor proprii.

Și vorbind despre toate acestea în formări, am crezut că le și prelucrez. Doar că, chiar dacă povesteam despre aceste evenimente, eu eram detașată emoțional, ca și cum nu era mare lucru, ca și cum acum aș fi bine, ca și cum nu ar trebui să doară așa tare. Și nu înțelegeam, de ce somatizez în continuare, poate chiar mai intens. Că doar de atâtea ori le-am povestit!.. Mă gândeam că ar trebui să fi trecut deja peste ele. Între timp, în terapii și în formări am avut încercări de prelucrare a acestor evenimente, în care am încercat să ajung aproape de ele cu anumite tehnici, dar poate eu nu eram pregătită, poate formatorul sau terapeutul nu era, în orice caz, mult timp nu am găsit pe nimeni care să vină cu mine în trauma mea și să poată să stea cu mine, să mă conțină, până eu o retrăiesc.

Așa este, să o retrăiesc. Pentru că acesta este unul din căile spre vindecare. Să mergi înapoi acolo, în momentul traumei, să vorbești despre, iar apoi să simți tot ce nu ai putut simți atunci, până la capăt. Și la început, acest lucru este posibil doar în prezența unei persoane (de exemplu un terapeut) care este capabilă să stea lângă noi și să ne ofere acel spațiu de siguranță, în care putem trăi emoțiile dureroase și astfel ne putem elibera de ele. Pentru că în traumă, emoțiile pe care le-am trăit au fost atât de copleșitoare, că am putut supraviețui doar blocându-le sau detașându-ne (disociindu-ne) de moment, astfel ele rămân în noi (în corpul nostru), încapsulate, gata oricând de explozie. Iar atunci când în decursul vieții apar situații care ating acea traumă și deschid din nou ușa spre ea, noi instinctiv reacționăm din nou cu blocarea emoțiilor sau prin disocierea de ele, toate acestea fiind un proces de protecție. Calea spre vindecare înseamnă că pot să merg înapoi în traumă, pot să simt tot ce am blocat atunci, apoi pot să le dau drumul. Și mai ales în traume mari, este foarte greu să ducem acest proces singuri, avem nevoie de cineva în care avem încredere și care ne poate însoți.

În timp, cu cât am devenit mai conștientă de trecutul meu și de efectele lui asupra mea, cu atât mai mult am căutat oameni care să mă poată însoți pe această cale, care au lucrat deja cu ei înșiși destul de profund, ca să poată să mă conțină în durerea mea, până voi fi capabilă să mă conțin singură.

Îmi amintesc teroarea pe care am simtit-o în momentul când una din acești însoțitori mi-a spus – despre una din traume, care erau atât de intense, că m-am disociat de tot, adică nu îmi mai aminteam o parte din ce mi s-a întâmplat – ”va trebui să îți amintești. Doar așa te poți vindeca.” Și a urmat o perioadă de amintire, de trăirea emoțiilor adunate acolo. Uneori, am simțit că o să înnebunesc, că o să mi se rupă ața, că o să mor dacă trebuie să simt. Dar nu am murit. Am supraviețuit. Și în procesul de prelucrare, am dat de multă forță interioară. Și unele traume au devenit amintiri, de care nu se mai leagă emoții blocate. Iar altele…încă le procesez și le voi lucra până va fi nevoie, ca să mă vindec.

Am înțeles în sfârșit acea fetiță din mine, care a trăit tot ce a trăit. Am ajuns să simt multă compasiune față de ea. Am înțeles seriozitatea evenimentelor pentru ea. O să sune poate ciudat, dar ca să o înțeleg, mi-am imaginat-o pe nepoțica mea de 3 ani, cum ar fi să o văd trecând prin ce am trecut eu, de pe la 4 ani încolo. Și a fost sfâșietoare durerea. Așa am înțeles, cât de mult am respins, am învinovățit și am responsabilizat acea fetiță traumatizată din mine. Și cât de des am abandonat-o, de fiecare dată când am fost de acord, cu cei din jur care îmi spuneau: ”Ooo, dar nu a fost chiar așa grav…”

Acum, stau cu ea în mod asumat, atunci când este nevoie. Acum, pot să pun deoparte totul, și nimic nu este mai important în momentele în care încă îmi ”cere” atenția, printr-o emoție intensă sau printr-o durere în corp. Acum mă uit conștient la tot ce a fost și la tot ce este, și nu mă aștept să fiu ”perfect vindecată” într-o zi. Ci sunt aici și acum prezentă cu tot ceea ce simt.

Probabil nu aș fi căutat mult în traumele proprii, dacă nu aveam acele simptome de somatizări, care îmi afectau viața de zi cu zi. Sau, dacă nu deveneam psihoterapeut și nu mi-aș fi asumat sarcina să ascult durerile celorlalți zi de zi – și nu ajungea să nu leșin în timp ce ei povestesc, era nevoie să fiu acolo cu toată ființa mea, prezentă cu mine și cu ei.

În budism, se practică meditația și mindfulness-ul, făcând parte în mod natural din stilul de viață a practicanților. Noi, cei din vest încă o folosim doar ca metodă de vindecare. Chiar dacă se fac studii peste studii care dovedesc beneficiile meditației, noi încă suntem reticenți și probabil înțelegem doar o mică parte din ceea ce înseamnă această filosofie. Dar totuși, ceea ce am înțeles, este un prim pas către o viață mai conștientă. Practicanții meditației spun că, prin această practică ne ridicăm nivelul de conștiință, adică devenim mult mai conștienți de momentul prezent, de corpul nostru fizic, de emoțiile noastre, de gândurile noastre, apoi întelegem legăturile dintre acestea, legăturile dintre tot ce facem și motivele pentru care facem acele lucruri și astfel devenim liberi. Adică, dacă devenim mai conștienți de momentul prezent, putem lua alte decizii în oricare moment, decât deciziile instinctive pe care le-am luat până acum. Deci avem o șansă, prin care să ne schimbăm traiectoria vieții și a viitorului.

Ca idee de final, o viață conștientă nu înseamnă că de acum încolo nu voi simți nimic, nu mă va durea dacă cineva mă rănește, nu îmi va mai fi frică de pericol sau nu voi fi tristă dacă pierd pe cineva drag. O parte din traume, cu siguranță le putem vindeca în așa fel, încât să nu mai fie atașate de ele emoții dureroase. Iar cu alte traume, ajungem să conviețuim sau să le respectăm procesul mai lung de vindecare, fiind prezenți, asumați și conștienți, cu iubire și căldură cu acel copil vulnerabil, inocent și pur, care are atâta nevoie de iubirea noastră.

Să fiți blânzi cu voi.