E weekend. E frumos, e soare. Mă gândesc ce fain ar fi să ies, probabil e una din ultimele zile de toamnă cu soare. Dar întâi mă apuc de curățenie prin casă. În sfârșit am timp. E primul weekend liber după un șir lung în care am lucrat și am învățat.

După o vreme când deja obosesc din curățenie, decid să mă opresc și să mănânc un măr din curtea părinților mei. Mă așez cu mărul în mână și îmi merge mintea: ce mai este de făcut și nu am apucat în timpul săptămânii. Am o lista întreagă. Sigur nu apuc să ies azi. Nu-i nimic, măcar am făcut ce era de făcut și stau liniștită…

Mă surprind la un moment dat, că simt gustul proaspăt și acrișor al mărului. E foarte gustos. Cum de nu l-am simțit până acum? M-am oprit să mă odihnesc și am stat să mă gândesc tot la ce mai am de lucru, fără să fiu aici și acum. Decid să pun deoparte gândurile. Doar stau și mănânc mere. Și mă uit pe geam. Simt cum o ușoară senzație de vinovăție ‘creeps in’. Câte aș mai putea să fac în timp ce stau aici… Devin conștientă de vinovăția asta. Apoi, mă gândesc, de unde oare am învățat că doar atunci sunt în regulă, dacă fac ceva eficient, dacă lucrez?… Deși am câțiva ani de practică de meditație și mindfulness, tot apare vinovăția. Ca și cum asta nu ar fi atât de important. Să stau. Stau aici și trece viața…

Îmi aduc brusc aminte de weekendul trecut, când am fost la părinții mei. Îi observam cum de dimineață până seara sunt activi, lucrează în jurul casei, aranjează, fac curat, schimbă geamuri la casă.. și când ne-am așezat duminică toți trei la soare cu o cafea, mama încă tot enumera ce a făcut și ce a mai rămas de făcut.

– Vezi, cum m-ai învățat?! – o întreb serioasă, cu jucăusenie în ochi. Se uită la mine cu ochii mari… – Păi da – continui zâmbind – uite, acum și eu lucrez ca și voi. Până cad în cap. Abia mă opresc… Așa trebuia să îți înveți copilul?

Tata își da seama de glumă, deja râde și el, cu acea privire în ochi când l-ai prins cu musca pe căciulă. Mama, se prinde și ea de glumă. Râdem împreună.

– Pai așa este. Este important să ai ceva de făcut să nu stai așa inutil – zice mama.

– Da, da! dar chiar în ritmul acesta? – întreb eu în continuare, îmbrăcând în glumă ceea ce spun, să nu fie așa evidentă victimizarea în care era așa bine să mă așez – acum și eu fac ca și voi. Așa bine m-ați învățat…

– Păi, faci cum vrei – o ia mama pe un ton mai serios, cred că s-a săturat că o tot fac responsibilă – cu toții suntem adulți, și fiecare este responsabil de cum face lucrurile în viața lui. – ….Clipesc de câteva ori, dau din cap – a trecut atmosfera de glumă, dar a venit un calm în locul ei.

Are dreptate, mă gândesc. M-a scos într-o secundă din rolul de copil care punea responsabilitatea pe ceilalți, și m-am reașezat în adult. Mda.. Ce bine e, să avem în jur oameni care ne arată că noi suntem responsabili de viața noastră, când noi uităm din când în când această realitate simplă. Mulțumesc mama.

Sunt bune merele.

Și oglinzile la fel.

Pentru toți cei care se simt vinovați când se opresc din alergat, din făcut, din realizat: Și eu știu cum este. Fiți blânzi cu voi.

“Silence is essential. We need silence, just as much as we need air, just as much as plants need light. If our minds are crowded with words and thoughts, there is no space for us.” (Thích Nhất Hạnh)