Vizionez filmul nou despre Elvis.

Am un punct sensibil privind tot ceea ce are legătură cu muzica trăită cu sufletul. Sorb filmul cu toate simțurile… sunt acolo, prezentă, savurându-l cu toată ființa.

Întotdeauna m-au atins adânc și m-au inspirat sorțile oamenilor în general. Iar când privesc povestea unor oameni celebri, care au trăit viața intens și poate au și plecat mai repede, mă gândesc și la ce au lăsat în urmă, dar și la prețul pe care l-au plătit pentru acea soartă.

Dacă oamenii ar fi întrebați, dacă ar fi dispuși să trăiască atât de intens, lăsând în urmă multă valoare pentru ceilalți oameni, dar cu prețul că ei înșiși nu vor fi fericiți și vor pleca mai repede din această viață, nu știu dacă am mai avea asemenea artiști. Dar pentru ei nu așa se pune problema. Cred că ei simt că nu au de ales, decât să trăiască la maxim și să ofere lumii ceea ce au de oferit.

Începe filmul. Privind prin lentilele constelațiilor familiale, se deschide o dramă care ar putea fi povestea multora. America anilor ’40. Un băiețel care trăiește muzica cu toate simțurile. Își pierde fratele geamăn la naștere, primește mesajul că “trebuie să facă cât doi”, face totul ca mama să fie fericită deși nu o poate salva de durerea pierderii frățiorului, ia rolul de “cap al familiei” în locul tatălui lui și se așează într-un rol de salvator al familiei până la capăt. Între timp, el însuși trăiește o singurătate profundă, un gol imens, pe care nici soția, nici fetița lui, nici concertele în care publicul “e înnebunit după el”, nu îl pot umple.

Finalul îl știm cu toții. Un mare artist, care pleacă din această lume cu convingerea că nu și-a îndeplinit visul și nu a creat nimic de valoare. (cel puțin în film)

Se termină filmul. Nu se mișcă nimeni în sală mult timp. Stăm cu toții acolo, parcă așteptând un alt final. Unul în care acest băiețel ajunge să poată primi iubirea care îl înconjoară. Și poate găsi iubirea din sufletul lui. Un bărbat, care poate să onoreze soarta părinților și merge pe calea lui, liber. Un bărbat, care își poartă în inimă frățiorul și pe mama, fără să plece după ei înaintea timpului.

Dar nu vine alt final. Doar o senzație de profundă admirație pentru puterea lui. Și recunoștință pentru tot ce ne-a oferit.