Mai demult, atunci când mă întâlneam cu oameni pe care îi cunoşteam mai puţin, întrebarea care mă anxieta cel mai mult era: Oare despre ce o să vorbim? Mă speria ideea de a-mi petrece timpul cu oameni “neinteresanţi”, oameni cu măşti şi coji protectoare, unde, dacă te apropii, simţi că dai cu capul de pereţii groşi ai anxietăţii sau dezinteresului, fapt care face ca totul să fie superficial. Mi-era frică de superficial. Superficialul, pentru mine pur şi simplu nu avea sens. Aşa că, la început îi ocoleam. Apoi, am început să mă uit mai atentă la ce se întâmplă de fapt.
Această întrebare: “oare despre ce vom vorbi?”, probabil v-aţi dat seama, că ascundea în miezul ei altele mai complicate: Ce fel de om voi cunoaşte acum? Cum va fi “chimia” dintre noi? Cât de bine ne vom simţi unul cu celălalt? Cât se va deschide? Cât de mult voi fi eu capabilă, să mă deschid? Cât de mult îi voi simţi sufletul?
Ani la rând, mă uitam la mine şi la aceste întrebări. Mă uitam cum reactionez la relaţii noi, cum reactionează celilaţi, ce simţim, ce gândim, când se schimbă o anumită relaţie, ce se întâmplă cu noi, când ne desfacem cojile…
…şi am învăţat câteva lucruri importante:
- nu există oameni “neinteresanţi”, doar suflete rănite, vulnerabile şi protejate de o coajă tare, care, ca să se deschidă, au nevoie să se simtă în siguranţă
- nu e obligatoriu, să vorbim despre ceva anume; putem de exemplu, să tăcem împreună (spunea mai demult un psiholog renumit, că există tăcerea care ne desparte, şi tăcerea care ne leagă – e uşor să-ţi dai seama, dacă te uiţi la cum te simţi în tăcerea cu celălalt)
- oamenii au dreptul să-şi deschidă cojile dacă reuşesc să aibă încredere, sau să şi le închidă, dacă se simt răniţi
- cu cât ne deschidem mai mult şi mai des, cu atât devenim mai puternici şi savurăm mai mult relaţiile şi viaţa
- nimic nu e superficial, doar pereţii ridicaţi îl fac să pară aşa – dincolo de pereţi întotdeauna există un univers întreg, necunoscut de cei din afară
- pereţii nu se dau jos cu forţa, doar cu iubire şi acceptare
- putem să îl simţim pe celălalt, cu sau fără pereţii lui… însă contactul adevărat între suflete se întâmplă doar dacă amândoi ne dezbrăcăm cojile şi ne arătăm aşa cum suntem cu adevărat. …Şi atunci, nu mai trebuie nici măcar să vorbim.
meu şi tot ceea ce face acesta; mintea mea, cu toate gândurile şi ideile ei; ochii mei, împreună cu imaginile a tot ceea ce văd ei; sentimentele mele, oricare ar fi ele: mânie, bucurie, frustrare, iubire, dezamăgire, emoţie; gura mea şi toate cuvintele care ies din ea: politicoase, dulci sau aspre, corecte sau incorecte; vocea mea, sonoră sau liniştitoare; şi toate acţiunile mele, atât cele îndreptate către ceilalţi, cât şi cele direcţionate către mine însumi. Posed fanteziile, visele, speranţele şi temerile mele.