Se aşează pe fotoliu, şi începe să povestească.
-Aş vrea să ştiu, de ce nu îmi ies relaţiile. Am avut mai multe tentative, dar nu mi-a ieşit nici una
-Ce înseamnă că nu ţi-a ieşit? – întreb eu nedumerită, gândindu-mă că relaţiile sunt scurte sau lungi, cu sau fără iubire, profunde sau superficiale, dar oare cum e o relaţie, care „nu a ieşit”?
-Păi, la vârsta mea… nu sunt căsătorit. Asta înseamnă că nu mi-a ieşit niciuna. Că nu am ajuns să mă căsătoresc. Şi toţi prietenii în jurul meu nu doar că sunt căsătoriţi, dar au şi copii. Simt că nu sunt în rând cu lumea. Mă simt ca un eşec.
Cât de des aud asta în cabinet: – Nu sunt în rând cu lumea. Nu am ales facultatea potrivită, deşi cei din jur au ales bine din prima. Nu am încă un job bine plătit, o casă, un soţ, o soţie, copiii… Şi lumea mă întreabă, de ce nu am atins toate acestea şi când îmi propun? Simt că se aşteaptă de la mine să fiu aşa „cum trebuie”, şi este o presiune foarte mare pe mine. – Aceşti oameni vin în cabinet ferm convinşi că ceva este în neregulă cu ei, că trebuie reparaţi, ca să ajungă şi ei „în rând cu lumea”. Pentru că altfel se simt excluşi, singuri şi trişti.
De multe ori îi întreb: – Dacă nimeni nu s-ar aştepta de la tine la nimic, şi chiar nu i-ar păsa nimănui de ce alegeri faci, cum ar arăta viaţa ta? Unde ai fi? Ce ai face? Cu cine ţi-ai petrece timpul? – Păi…aş fi liniştit. Nici nu ar fi aşa rău. M-aş apuca de pictură. M-aş face antrenor personal. M-aş apropia altfel de sexul opus…fără aşa multă tensiune şi aşteptări. – Răspunsurile vin deseori cu surpriză. Pentru că îşi dau seama, cât de mult au uitat de cine sunt ei cu adevărat.
Şi de aici începe munca profundă, în care ne uităm împreună la cum au ajuns aici, din ce motiv şi-au creat aceste aşteptări în care trebuie să fie ca ceilalţi, ce simt dacă nu „corespund” acestor aşteptări şi cum ar putea să facă faţă acelor emoţii, fără să renunţe la ei înşişi. Cum ar putea să se conecteze cu ceea ce sunt şi să aparţină în primul rând propriei persoane.
Nevoia fiecărui om de a aparţine undeva, este importantă şi intensă. Aşa că, uneori căutăm conştient să satisfacem această nevoie, alteori o ascundem sau poate ne judecăm pentru ea. Atunci când suntem copii, această nevoie ne ţine în viaţă. Dacă nu am aparţine şi nu ne-ar îngriji nimeni, nu am putea supravieţui. Aşa că, la acea vârstă facem ce ne învaţă familia: respectăm regulile, ne conformăm aşteptărilor adulţilor şi facem tot posibilul să ne conformăm celor care au grijă de noi.
Apoi creştem încet şi devenim adulţi. Acum deja am putea supravieţui chiar dacă am rămâne singuri. Doar că, de multe ori fricile şi dependenţa din copilărie rămân cu noi şi ne comportăm ca şi cum a rămâne singur ar însemna sfârşitul vieţii noastre.
Iar pentru a ne maturiza este nevoie să ne asumăm riscul că ceilalţi nu ne vor place, nu vor fi de acord cu noi şi uneori ne vor şi părăsi. Putem să ne eliberăm de frica de a rămâne singur prin a o privi în ochi.
Uneori este o idee bună să alegem singurătatea, ca să învăţăm ce înseamnă să nu depindem de alţii, ce înseamnă să ne asumăm propriile decizii, propriile emoţii şi viaţa, aşa cum este ea. Asta înseamnă că ne-am maturizat.
Se spune că pot iubi cu adevărat acei oameni care şi-au testat singurătatea şi se pot bucura şi de propria companie, la fel ca şi de compania celorlalţi. Aşa că, în loc să aparţii lumii – cum ar fi, să îţi aparţii ţie însuţi? Să fii în rând cu tine? Să vezi, cum eşti de fapt şi să înveţi să îţi respecţi propriile dorinţe, nevoi, emoţii şi ritmuri ale sufletului tău?
Cum ar arăta viaţa ta atunci?
Am învăţat, că fiecare ne trăim viaţa aşa cum ştim cel mai bine: muncim, ne bucurăm, învăţăm, călătorim, plângem, ne certăm, ne iubim, ne căsătorim, naştem, divorţăm… iarăşi iubim. Şi tot ceea ce facem, este responsabilitatea noastră. Nu este nimeni vinovat.