Szeréna-Kinga Nagy

AUTHENTIC LIVING

Menu

Skip to content
  • Despre mine
    • Articole, interviuri, media
  • Domenii de activitate
    • Procesul de integrare a vieții, psihologie fenomenologică și constelații
    • consiliere/terapie/coaching
    • grupuri/workshopuri/traininguri
    • certificare points of you
  • Blog
  • Evenimente
  • Meditație ghidată
  • Contact
  • Magyarul (HU)
    • Események
    • Irásaim

Tag Archives: maturizare

În rând cu lumea sau cui aparţii?

10 / 2 / 1810 / 2 / 18

Se aşează pe fotoliu, şi începe să povestească.

-Aş vrea să ştiu, de ce nu îmi ies relaţiile. Am avut mai multe tentative, dar nu mi-a ieşit nici una

-Ce înseamnă că nu ţi-a ieşit? – întreb eu nedumerită, gândindu-mă că relaţiile sunt scurte sau lungi, cu sau fără iubire, profunde sau superficiale, dar oare cum e o relaţie, care „nu a ieşit”?

-Păi, la vârsta mea… nu sunt căsătorit. Asta înseamnă că nu mi-a ieşit niciuna. Că nu am ajuns să mă căsătoresc. Şi toţi prietenii în jurul meu nu doar că sunt căsătoriţi, dar au şi copii. Simt că nu sunt în rând cu lumea. Mă simt ca un eşec.

cui apartii

Cât de des aud asta în cabinet: – Nu sunt în rând cu lumea. Nu am ales facultatea potrivită, deşi cei din jur au ales bine din prima. Nu am încă un job bine plătit, o casă, un soţ, o soţie, copiii… Şi lumea mă întreabă, de ce nu am atins toate acestea şi când îmi propun? Simt că se aşteaptă de la mine să fiu aşa „cum trebuie”, şi este o presiune foarte mare pe mine. – Aceşti oameni vin în cabinet ferm convinşi că ceva este în neregulă cu ei, că trebuie reparaţi, ca să ajungă şi ei „în rând cu lumea”. Pentru că altfel se simt excluşi, singuri şi trişti.

De multe ori îi întreb: – Dacă nimeni nu s-ar aştepta de la tine la nimic, şi chiar nu i-ar păsa nimănui de ce alegeri faci, cum ar arăta viaţa ta? Unde ai fi? Ce ai face? Cu cine ţi-ai petrece timpul? – Păi…aş fi liniştit. Nici nu ar fi aşa rău. M-aş apuca de pictură. M-aş face antrenor personal. M-aş apropia altfel de sexul opus…fără aşa multă tensiune şi aşteptări. – Răspunsurile vin deseori cu surpriză. Pentru că îşi dau seama, cât de mult au uitat de cine sunt ei cu adevărat.

Şi de aici începe munca profundă, în care ne uităm împreună la cum au ajuns aici, din ce motiv şi-au creat aceste aşteptări în care trebuie să fie ca ceilalţi, ce simt dacă nu „corespund” acestor aşteptări şi cum ar putea să facă faţă acelor emoţii, fără să renunţe la ei înşişi. Cum ar putea să se conecteze cu ceea ce sunt şi să aparţină în primul rând propriei persoane.

Nevoia fiecărui om de a aparţine undeva, este importantă şi intensă. Aşa că, uneori căutăm conştient să satisfacem această nevoie, alteori o ascundem sau poate ne judecăm pentru ea. Atunci când suntem copii, această nevoie ne ţine în viaţă. Dacă nu am aparţine şi nu ne-ar îngriji nimeni, nu am putea supravieţui. Aşa că, la acea vârstă facem ce ne învaţă familia:  respectăm regulile, ne conformăm aşteptărilor adulţilor şi facem tot posibilul să ne conformăm celor care au grijă de noi.

Apoi creştem încet şi devenim adulţi. Acum deja am putea supravieţui chiar dacă am rămâne singuri. Doar că, de multe ori fricile şi dependenţa din copilărie rămân cu noi şi ne comportăm ca şi cum a rămâne singur ar însemna sfârşitul vieţii noastre.

Iar pentru a ne maturiza este nevoie să ne asumăm riscul că ceilalţi nu ne vor place, nu vor fi de acord cu noi şi uneori ne vor şi părăsi. Putem să ne eliberăm de frica de a rămâne singur prin a o privi în ochi.

Uneori este o idee bună să alegem singurătatea, ca să învăţăm ce înseamnă să nu depindem de alţii, ce înseamnă să ne asumăm propriile decizii, propriile emoţii şi viaţa, aşa cum este ea. Asta înseamnă că ne-am maturizat.

Se spune că pot iubi cu adevărat acei oameni care şi-au testat singurătatea şi se pot bucura şi de propria companie, la fel ca şi de compania celorlalţi. Aşa că, în loc să aparţii lumii – cum ar fi, să îţi aparţii ţie însuţi? Să fii în rând cu tine? Să vezi, cum eşti de fapt şi să înveţi să îţi respecţi propriile dorinţe, nevoi, emoţii şi ritmuri ale sufletului tău?

Cum ar arăta viaţa ta atunci?

Poveste simplă despre maturizare

8 / 17 / 168 / 17 / 16

A fost odată ca niciodată, demult, demult, o pădure străveche. Acolo trăia un călugăr. Era retras de mulți ani în singurătate, căutând răspunsuri la întrebări vechi de când lumea. Singurul său companion era un Dragon…  În vreme ce Călugărul nostru medita, se ruga sau se ocupa de diverse treburi, Dragonul zbura, nevăzut, printre oameni, căci avea acest dar, și afla ce se mai întâmplă prin lumea mare.maturizare2

Într-o zi, Dragonul s-a întors, ca de obicei, zburând ca o boare de aer cald printre vârfurile copacilor.

– Ce vești mai ai pentru mine, Dragonule? îl întrebă călugărul, singurul om care îi putea simți prezența.

– Nu prea multe, răspunse Dragonul, stând cu botul pe labele din față și aducându-și coada lângă el, ca o pisică leneșă, la gura sobei. Oamenii sunt cu ale lor, așa cum îi știi. Nu s-a schimbat nimic.

– Eu m-am schimbat, zise călugărul.

– Ești om, chiar de ar fi să înveți să zbori, tot nu îți poți schimba natura.

– Ei bine, eu îți spun că m-am schimbat.

– Știi că țin la tine, nu? spuse Dragonul ca la începuturile relației lor, când îi vorbea de sus, convins fiind că oamenii nu sunt foarte inteligenți, în timp ce turuia ca o pisică alintată. Ești singurul meu tovarăș în acest pustiu. Îmi place cum vorbești, cum gândești, dar ești așa înțelept și senin pentru că ai plecat de lângă semenii tăi. Dacă te-ai întoarce la ei, ai reveni la vechile tale metehne.

– Te înșeli, Dragonule. M-am schimbat. Am renunțat la lucrurile care le întunecă oamenilor judecata: am renunțat la dorințe efemere, la așteptări din partea mea și a celorlalți. Cu adevărat m-am schimbat și nimic nu mă mai face să sufăr acum.

– Păi, spuse Dragonul, pe tonul lui viclean, șerpuindu-și corpul mai aproape de călugăr, întoarce-te la familia ta. Nu cred că reziști două ore. Ha! Ha!

– Sunt pregătit să mă întorc printre oameni, Dragonule. Doream să mă întorc tocmai pentru a-i învăța, pentru a le împărtăși gândurile și învățăturile mele.

– Bine, răspunse Dragonul, să vedem! Chiar eu te voi duce dimineață la vechea ta casă.

Zis și făcut. A doua zi, în zori, Dragonul îl luă în zbor și îl lăsă chiar în curtea casei părintești. Vestea sosirii sale neașteptate făcu înconjurul sătucului și toți veniră să îl vadă, cu mic, cu mare. Se organiză chiar și un ospăț, în cinstea sa. Oamenii mâncau încet și liniștit, ascultând învățăturile Călugărului. El vorbea calm, pe tonul lui grav și așezat, pe care mulți îl găseau sobru și autoritar, demn de un om luminat… Vorbea ca un om care se așteaptă să fie ascultat…

– Hei, Alexei, se trezi unul dintre meseni (era unul dintre verii lui), strigându-l pe Călugăr pe numele lui vechi, pe care îl purta înainte de a deveni sihastru. Mai ții minte când eram mici și furam mere din grădina lui Sapator?

Călugărul se simți un pic încurcat. Nu își mai amintea multe din copilăria sa.

– Tiii, voi erați hoții de mere? strigă Sapator. Cine ar fi crezut că niște neisprăviți ca voi vor ajunge oameni mari? Auzi, acolo, unul primar și celălalt un om sfânt!!!

– Da, Alexei, spuse vărul său, mai îmbujorat și mai însuflețit, decât înainte. Îți mai amintești? Nu mai apucai să mînânci, tu, merele, că erai mic, te băteau toți și ți le furau! (să fi fost vreo notă batjocoritoare în glasul lui?!). Și erai mereu răcit… te împiedicai în haine…. Îți amintești că primeai hainele fraților mai mari și îți erau tot timpul lungi, nu? strigă el și mai tare, întorcându-se astfel încât să audă tot satul că acest mare înțelept nu fusese doar ușor de bătut în copilărie, ci mai fusese și mereu răcit, se împiedica în haine …

Dragonul, nevăzut de ceilalți meseni, îi râdea în ureche Călugărului. Acum înțelegea el testul pe care trebuia să îl treacă…

– Hai, lăsați poveștile astea, spuse bătrâna mamă a Călugărului, ca să-l apere. Mai vrei niște linte, Alexei? îl întrebă, aplecându-se și mângâindu-l pe cap, așa cum făcea când el era mic și se întorcea acasă după vreo zi aventuroasă…

Deodată, Călugărul începu să râdă. Cascadele de hohote de râs continuară multă vreme.

– Dacă ce îmi spuneți este adevărat, înseamnă că am avut o copilărie fericită, le spuse el mesenilor, într-un final, și am fost ceea ce trebuia să fiu atunci. Acum, am crescut însă, și sunt ceea ce trebuie să fiu acum.

Sunt mândru de tine, Alexeeei, auzi, el, o șoaptă vicleană, care îl făcu să surâdă. Călugărul vedea, în colțul ochiului, furișarea Dragonului, care făcea giumbușlucuri prin aer. Oamenii credeau că s-a stârnit o furtună, neștiind ce oaspete important a mai fost cu ei la masă.

 

Sursa

Cine trăieşte viaţa mea? Despre maturizare şi responsabilitate.

5 / 7 / 165 / 7 / 16

Cunosc oameni, care îşi trăiesc viaţa şi par a fi prezenţi în ea, dar de fapt nu sunt. Fug de responsabilitate, fug de maturizare, fug de ei înşişi. Se ascund după frică şi nu se maturizează. Rămân copii, în timp ce trece viaţa pe lângă ei. Şi între timp, suferă mai mult decât ar suferi devenind adulţi.

Mă uit în jur să văd oameni responsabili şi îmi tresar multe întrebări în minte:

Cum arată un om responsabil? Putem afirma despre un bărbat care asigură stabilitate financiară familei lui, renunţând la visele lui, că este responsabil? Dar despre o mamă care creşte singură 2 copii..? Dar o adolescentă, care face avort, pentru că nu este încă timpul? Ar fi aceasta decizia responsabilă? Bărbatul care iese dintr-o relaţie, când aceasta nu mai funcţionează, se numeşte responsabil? Sau femeia care intră întro relaţie şi stă toată viaţa, deşi nu este fericită (“de dragul copiilor” – îşi spune minciuna, zi de zi)?… Eşti responsabil dacă termini facultatea, te angajezi şi îţi întemeiezi în timp scurt o familie?.. Eşti responsabil dacă te plimbi pe şine şi te loveşte trenul? Eşti responsabil, dacă îţi urmezi visele cu orice preţ? Ce înseamnă, să fii responsabil?

Mă consider norocoasă, pentru că viaţa îmi oferă atâtea şanse, să cunosc oameni, să aud poveşti despre viaţa lor, să îi pot întreba despre motivaţiile lor… şi să învăţ şi eu din fiecare poveste spusă şi auzită.

Ce am învăţat astfel despre responsabilitate?

responsabilitateAm învăţat, că fiecare ne trăim viaţa aşa cum ştim cel mai bine: muncim, ne bucurăm, învăţăm, călătorim, plângem, ne certăm, ne iubim, ne căsătorim, naştem, divorţăm… iarăşi iubim. Şi tot ceea ce facem, este responsabilitatea noastră. Nu este nimeni vinovat.

În momentul în care nu ne asumăm, că ceea ce am trăit a fost (şi) decizia noastră, începem să căutăm vinovaţi. Că doar cineva trebuie să fie responsabil pentru ce “ni s-a întâmplat”. Doar că, atunci când predăm celorlalţi responsabilitatea, predăm şi puterea. Puterea de a face faţă vieţii, puterea de a lua deciziile noastre, puterea de căuta soluţii, de a rezolva problemele, puterea de a ne vindeca… Iar noi, devenim neajutoraţi, neputincioşi, frustraţi, supăraţi şi trişti.

Devenim (rămânem?) copii, care nu pot avea grijă de ei înşişi.

Şi astfel, părinţii noştri sunt vinovaţi pentru că NOI ne-am ales o profesie, care nu ne împlineşte. Iubitul este vinovat pentru că a plecat la alta, când NOI nu l-am mai putut iubi. Copii noştri sunt vinovaţi, pentru că ne-au lăsat singuri, deşi noi i-am făcut, ştiind că vor creşte la un moment dat. Soţul este vinovat, pentru că ne mai iubeşte iar NOI nu avem curajul să înfruntăm posibila singurătate. Prietenii sunt vinovaţi, pentru că nu ne sună, deşi avem şi NOI telefon…

A fi adult nu înseamnă că avem 20, 25.. 30 de ani sau că nu locuim cu părinţii, avem 10 copii, o poziţie bună la job sau bani. A fi adult, înseamnă să ne asumăm responsabilitatea pentru viaţa noastră, pentru trecutul nostru, pentru deciziile noastre… iar asta ne va da puterea, să fim responsabili şi pentru viitorul nostru.

Astfel ne dăm şansa, să (ne) putem schimba. Să ne trăim bucuriile. Să ne atingem visele.

Cum ar fi, ca începând de azi, să facem primul pas spre asumarea responsabilităţii?

Cum ar fi să spunem unui soţ alcoolic: Eu te-am ales.

Sau copiilor avortaţi: A fost decizia mea.

Primei iubite: A trebuit să plec, pentru că nu m-am putut maturiza lângă tine. Eu am făcut asta.

Amantului: Te-am folosit, ca să îmi fie mai bine.

Inimii noastre: Te-am minţit. Mi-a fost frică să-ţi spun adevărul.

Părinţilor: Nu am avut curajul să spun “nu”. Am vrut doar să mă iubeşti.

Dorești o programare? cabinet[at]szerena.eu

Atunci când renunț la ceea ce sunt, devin ceea ce pot fi. (Tao Te Ching)

Totul este spiritual dacă ești conștient. Totul este material, dacă nu ești. (Sadhguru)

Caută acea cale, care îți cere toată ființa. (Rumi)

Ce scriu?

  • Soarta care leagă
  • Centrul invizibil. Suntem ceea ce nu se vede
  • Despre iubire, soartă și onorarea vieții
  • La final, omul răspunde cu întreaga lui viață
  • Stau aici și trece viața…
  • Despre moarte, conținere, compasiune și viață
  • Ca să fiu în puterea mea, am nevoie să mă vindec
  • Și eu sunt ca și voi toți… Povestea mea despre traumă și vindecare
  • Despre mindfulness și propria prezență în viața noastră

Ce cauţi?

acceptare apartinere asteptari asumare atasament autenticitate autocunoaştere calator constelaţii control cunoaşterea celorlalţi etapele sufletului eu familie feminitate film frica de abandon independenţă inimă iubire iubire de sine libertate linişte maturizare măşti nemurire poveste profunzime relaţii responsabilitate schimbare scriu sens siguranţă soartă stimă de sine suflet viaţă virginia satir workshop încredere
Site made with ♥ by Angie Makes
Angie Makes Feminine WordPress Themes