Întâlnirea de constelaţii familiale. Stau pe scaunul de lângă facilitator, adică eu urmez să-mi lucrez o temă. Încerc să-mi adun gândurile, să formulez clar şi concis, aşa cum mi-am imaginat că voi face. Şi deschid gura. Dar ceea ce iese în acel moment, e altceva decât mi-am propus: “As vrea sa-mi iau viaţa în propriile mâini.” – spun, ascultând şi eu ceea ce tocmai am spus, şi rumegând ce înseamnă asta de fapt în viaţa mea de zi cu zi.
Răspunsul este un zâmbet cald din partea facilitatorului. “Oare nu aş fi putut formula mai specific?” – mă întreb în gând. Şi încerc să mă explic, să formulez cât mai clar, ce vreau de fapt… Şi spun: Echilibru. Siguranţă.. Să-mi spună cineva, că va fi bine. Că mă voi descurca… Control… În timp ce verbalizez, deja ştiu, că nu le pot primi. Că nu va veni cineva cu un pachet de echilibru să mi-l ofere. Nimeni nu o să-mi promită, că va fi întotdeauna bine ceea ce fac. Nu va fi întotdeuna bine. Ba chiar, uneori va fi rău.
Şi cu tot ceea ce am de trăit, eu voi fi okey.
Dar încă nu ştiu această parte. Încă nu am încredere. Încă stau pe scaun şi vreau să-mi promită cineva, că o să fie bine.
Îmi termin explicaţia. Facilitatorul se uită la mine, dă din cap înţelegător şi mă simt, de parcă ar privi în adâncurile sufletului meu. De parcă ar înţelege…
“Îţi spun ce gând mi-a venit, în momentul când am zâmbit.” – îmi spune – “M-am gândit: Să laşi viaţa, să te ia în mâinile ei.”
Şi deodată, mi se aprinde o luminită în cap: “Da!” – Asta îmi doresc de fapt. Să mă simt în siguranţă, fără siguranţă. Să accept, că a avea control e doar o iluzie şi că viaţa oricum ne duce pe drumul pe care avem de învăţat ceva. Să am încredere.
Întotdeauna am crezut, că venim pe această lume, ca să învăţăm. Acesta e sensul vieţii pentru mine. Tot ce mi se întâmplă, tot ce mă doare, tot ce mă pasionează… mă învaţă ceva. Tot ce trăiesc dă sens vieţii mele.
Cum aş putea să învăţ, dacă totul ar fi sigur? Dacă totul ar fi clar şi sub control? Dacă aş şti, ce mă aşteaptă? Dacă ar fi totul roz? Aş mai avea pentru ce să mă lupt? Aş mai schimba ceva? Ar mai avea viaţa sens?..
În câteva secunde, mi-era clar, ce îmi doresc de fapt: Să las viaţa, să mă ia în mâini. Să las controlul. Să las siguranţa. Să am încredere, că voi fi okey.
În ziua aceea, lucrând la constelaţia mea, am văzut, că am puterea să fac acest lucru. Să las lucrurile să se întâmple, pentru că ele oricum se vor întâmpla, într-un fel sau altul. Să iau viaţa în maini, lăsând-o să mă ia în mâinile ei.
Se spune, că nimic nu pleacă din viaţa noastră, până nu am învăţat, ce avem de învăţat. Să stăm deci cu ochii deschişi şi să invităm viaţa să ne ia în mâini.
Mulţumesc! 
meu şi tot ceea ce face acesta; mintea mea, cu toate gândurile şi ideile ei; ochii mei, împreună cu imaginile a tot ceea ce văd ei; sentimentele mele, oricare ar fi ele: mânie, bucurie, frustrare, iubire, dezamăgire, emoţie; gura mea şi toate cuvintele care ies din ea: politicoase, dulci sau aspre, corecte sau incorecte; vocea mea, sonoră sau liniştitoare; şi toate acţiunile mele, atât cele îndreptate către ceilalţi, cât şi cele direcţionate către mine însumi. Posed fanteziile, visele, speranţele şi temerile mele.