Szeréna-Kinga Nagy

AUTHENTIC LIVING

Menu

Skip to content
  • Despre mine
    • Articole, interviuri, media
  • Domenii de activitate
    • Procesul de integrare a vieții, psihologie fenomenologică și constelații
    • consiliere/terapie/coaching
    • grupuri/workshopuri/traininguri
    • certificare points of you
  • Blog
  • Evenimente
  • Meditație ghidată
  • Contact
  • Magyarul (HU)
    • Események
    • Irásaim

Tag Archives: viaţă

Soarta care leagă

8 / 10 / 22

Vizionez filmul nou despre Elvis.

Am un punct sensibil privind tot ceea ce are legătură cu muzica trăită cu sufletul. Sorb filmul cu toate simțurile… sunt acolo, prezentă, savurându-l cu toată ființa.

Întotdeauna m-au atins adânc și m-au inspirat sorțile oamenilor în general. Iar când privesc povestea unor oameni celebri, care au trăit viața intens și poate au și plecat mai repede, mă gândesc și la ce au lăsat în urmă, dar și la prețul pe care l-au plătit pentru acea soartă.

Dacă oamenii ar fi întrebați, dacă ar fi dispuși să trăiască atât de intens, lăsând în urmă multă valoare pentru ceilalți oameni, dar cu prețul că ei înșiși nu vor fi fericiți și vor pleca mai repede din această viață, nu știu dacă am mai avea asemenea artiști. Dar pentru ei nu așa se pune problema. Cred că ei simt că nu au de ales, decât să trăiască la maxim și să ofere lumii ceea ce au de oferit.

Începe filmul. Privind prin lentilele constelațiilor familiale, se deschide o dramă care ar putea fi povestea multora. America anilor ’40. Un băiețel care trăiește muzica cu toate simțurile. Își pierde fratele geamăn la naștere, primește mesajul că “trebuie să facă cât doi”, face totul ca mama să fie fericită deși nu o poate salva de durerea pierderii frățiorului, ia rolul de “cap al familiei” în locul tatălui lui și se așează într-un rol de salvator al familiei până la capăt. Între timp, el însuși trăiește o singurătate profundă, un gol imens, pe care nici soția, nici fetița lui, nici concertele în care publicul “e înnebunit după el”, nu îl pot umple.

Finalul îl știm cu toții. Un mare artist, care pleacă din această lume cu convingerea că nu și-a îndeplinit visul și nu a creat nimic de valoare. (cel puțin în film)

Se termină filmul. Nu se mișcă nimeni în sală mult timp. Stăm cu toții acolo, parcă așteptând un alt final. Unul în care acest băiețel ajunge să poată primi iubirea care îl înconjoară. Și poate găsi iubirea din sufletul lui. Un bărbat, care poate să onoreze soarta părinților și merge pe calea lui, liber. Un bărbat, care își poartă în inimă frățiorul și pe mama, fără să plece după ei înaintea timpului.

Dar nu vine alt final. Doar o senzație de profundă admirație pentru puterea lui. Și recunoștință pentru tot ce ne-a oferit.

🙏

În căutarea nemuririi

2 / 2 / 202 / 2 / 20

Demult nu am scris.

Și de o vreme îmi stau cuvintele parcă în gât, pe de o parte îmi vine să le scriu, pe de altă parte să le țin pentru mine și să le transform în altfel de energie. Uneori nici măcar nu sunt cuvinte, doar niște senzații…. niște stări…niște energii atât de subtile, încât nici nu aș putea vreodată să le dau înapoi în cuvinte. Așa că mai bine le țineam pentru mine.

Stau mult în liniște.

A avut dreptate cel care a zis că adevărul nu se poate pune în cuvinte. Că el dispare în momentul în care este spus într-un cuvânt. Cuvintele limitează. Distorsionează. Închid. Adevărul există doar în liniște deplină. În liniște e nemuritor. În liniște și noi suntem nemuritori. Sau cel puțin ne putem conecta cu acea parte din noi care este.

Apoi, probabil ca un răspuns la dorul meu de a scrie, mi s-a cerut un articol despre un grup de autocunoaștere pe care l-am facilitat în ultimul timp. Pe tema timpului, a umbrei, a gândirii și a învățării.
Teme profunde, nu glumă. Că în ultima vreme altele nu pot să lucrez. Decât astea care ajung până la os. Acestea au cu adevărat sens.

Pentru mine. Că pentru alții, nu știu….
Așa că…greu m-am apucat de scris. Toate ce s-au adunat în mine nu pot fi spuse doar așa într-un articol scurt…. Și cum o să pot să trag frână, să nu iasă vreo 50 de pagini? Că lumea mai nou nu citește decât maxim 2 rânduri. Pentru atât ”avem timp”. Asta nu puteam să nu spun așa cu o ușoară ironie, dacă timpul tot era unul din temele articolului.

Dacă încep să scriu, cum pot să nu spun tot? Tot. Toate acele profunzimi în care mă imersez în ultimii ani… cum să le inghesui în cuvinte?
Se spune că dacă te uiți în hău, hăul se uită înapoi la tine. Noah ceva de genul simt. Sau poate mi-e doar frică să las în urmă liniștea atât de profundă pe care am ajuns să o prețuiesc atât de mult.

Apoi am scris. Nu mult, doar cât să atingă un pic retina celor care citesc. Poate să ajungă o mică rază mai departe la creier, la sistemul nervos…. și prin coridoarele ascunse ale inconștientului poate să ajungă și la suflet.

Mi-am amintit anii în care am început să scriu. Hah! Ce sigură eram pe mine! Ce convinsă eram că dețin adevărul absolut și că este de datoria mea să o dau mai departe și la alții!…

Acum, am impresia că ”știu” tot mai puțin. Cât mai mult trăiesc din viață, cât mai mult mă imersez în ea, cu atât mai mult sunt convinsă că nu știu nimic. Și ceea ce știu este atât de mărunt în fața complexității umane și a măreției vieții, că nici nu merită spus!

Și cu atât mai multă grijă am de cuvintele mele. Pentru că le văd limitările. În liniște nu sunt limite. Nu sunt distorsionări. Nu există greșeli. Nici măcar moarte nu e.
Și dacă tot mi-am deschis ușa sufletului, am făcut un refresh și acestei pagini. Am șters puțin praful și m-am pornit din nou la scris.

Cu emoții și cu speranța că o să știu să pun în cuvinte doar ceea ce merită spus. Și că voi veți sti citi doar ceea ce merită citit…

🙏

Cine trăieşte viaţa mea? Despre maturizare şi responsabilitate.

5 / 7 / 165 / 7 / 16

Cunosc oameni, care îşi trăiesc viaţa şi par a fi prezenţi în ea, dar de fapt nu sunt. Fug de responsabilitate, fug de maturizare, fug de ei înşişi. Se ascund după frică şi nu se maturizează. Rămân copii, în timp ce trece viaţa pe lângă ei. Şi între timp, suferă mai mult decât ar suferi devenind adulţi.

Mă uit în jur să văd oameni responsabili şi îmi tresar multe întrebări în minte:

Cum arată un om responsabil? Putem afirma despre un bărbat care asigură stabilitate financiară familei lui, renunţând la visele lui, că este responsabil? Dar despre o mamă care creşte singură 2 copii..? Dar o adolescentă, care face avort, pentru că nu este încă timpul? Ar fi aceasta decizia responsabilă? Bărbatul care iese dintr-o relaţie, când aceasta nu mai funcţionează, se numeşte responsabil? Sau femeia care intră întro relaţie şi stă toată viaţa, deşi nu este fericită (“de dragul copiilor” – îşi spune minciuna, zi de zi)?… Eşti responsabil dacă termini facultatea, te angajezi şi îţi întemeiezi în timp scurt o familie?.. Eşti responsabil dacă te plimbi pe şine şi te loveşte trenul? Eşti responsabil, dacă îţi urmezi visele cu orice preţ? Ce înseamnă, să fii responsabil?

Mă consider norocoasă, pentru că viaţa îmi oferă atâtea şanse, să cunosc oameni, să aud poveşti despre viaţa lor, să îi pot întreba despre motivaţiile lor… şi să învăţ şi eu din fiecare poveste spusă şi auzită.

Ce am învăţat astfel despre responsabilitate?

responsabilitateAm învăţat, că fiecare ne trăim viaţa aşa cum ştim cel mai bine: muncim, ne bucurăm, învăţăm, călătorim, plângem, ne certăm, ne iubim, ne căsătorim, naştem, divorţăm… iarăşi iubim. Şi tot ceea ce facem, este responsabilitatea noastră. Nu este nimeni vinovat.

În momentul în care nu ne asumăm, că ceea ce am trăit a fost (şi) decizia noastră, începem să căutăm vinovaţi. Că doar cineva trebuie să fie responsabil pentru ce “ni s-a întâmplat”. Doar că, atunci când predăm celorlalţi responsabilitatea, predăm şi puterea. Puterea de a face faţă vieţii, puterea de a lua deciziile noastre, puterea de căuta soluţii, de a rezolva problemele, puterea de a ne vindeca… Iar noi, devenim neajutoraţi, neputincioşi, frustraţi, supăraţi şi trişti.

Devenim (rămânem?) copii, care nu pot avea grijă de ei înşişi.

Şi astfel, părinţii noştri sunt vinovaţi pentru că NOI ne-am ales o profesie, care nu ne împlineşte. Iubitul este vinovat pentru că a plecat la alta, când NOI nu l-am mai putut iubi. Copii noştri sunt vinovaţi, pentru că ne-au lăsat singuri, deşi noi i-am făcut, ştiind că vor creşte la un moment dat. Soţul este vinovat, pentru că ne mai iubeşte iar NOI nu avem curajul să înfruntăm posibila singurătate. Prietenii sunt vinovaţi, pentru că nu ne sună, deşi avem şi NOI telefon…

A fi adult nu înseamnă că avem 20, 25.. 30 de ani sau că nu locuim cu părinţii, avem 10 copii, o poziţie bună la job sau bani. A fi adult, înseamnă să ne asumăm responsabilitatea pentru viaţa noastră, pentru trecutul nostru, pentru deciziile noastre… iar asta ne va da puterea, să fim responsabili şi pentru viitorul nostru.

Astfel ne dăm şansa, să (ne) putem schimba. Să ne trăim bucuriile. Să ne atingem visele.

Cum ar fi, ca începând de azi, să facem primul pas spre asumarea responsabilităţii?

Cum ar fi să spunem unui soţ alcoolic: Eu te-am ales.

Sau copiilor avortaţi: A fost decizia mea.

Primei iubite: A trebuit să plec, pentru că nu m-am putut maturiza lângă tine. Eu am făcut asta.

Amantului: Te-am folosit, ca să îmi fie mai bine.

Inimii noastre: Te-am minţit. Mi-a fost frică să-ţi spun adevărul.

Părinţilor: Nu am avut curajul să spun “nu”. Am vrut doar să mă iubeşti.

Vrei să-mi spui, să nu-mi iau viaţa în mâini??

12 / 14 / 1512 / 14 / 15

Întâlnirea de constelaţii familiale. Stau pe scaunul de lângă facilitator, adică eu urmez să-mi lucrez o temă. Încerc să-mi adun gândurile, să formulez clar şi concis, aşa cum mi-am imaginat că voi face. Şi deschid gura. Dar ceea ce iese în acel moment, e altceva decât mi-am propus: “As vrea sa-mi iau viaţa în propriile mâini.” – spun, ascultând şi eu ceea ce tocmai am spus, şi rumegând ce înseamnă asta de fapt în viaţa mea de zi cu zi.

sa ma ia viata in mainiRăspunsul este un zâmbet cald din partea facilitatorului. “Oare nu aş fi putut formula mai specific?” – mă întreb în gând. Şi încerc să mă explic, să formulez cât mai clar, ce vreau de fapt… Şi spun: Echilibru. Siguranţă.. Să-mi spună cineva, că va fi bine. Că mă voi descurca… Control… În timp ce verbalizez, deja ştiu, că nu le pot primi. Că nu va veni cineva cu un pachet de echilibru să mi-l ofere. Nimeni nu o să-mi promită, că va fi întotdeauna bine ceea ce fac. Nu va fi întotdeuna bine. Ba chiar, uneori va fi rău.

Şi cu tot ceea ce am de trăit, eu voi fi okey.

Dar încă nu ştiu această parte. Încă nu am încredere. Încă stau pe scaun şi vreau să-mi promită cineva, că o să fie bine.

Îmi termin explicaţia. Facilitatorul se uită la mine, dă din cap înţelegător şi mă simt, de parcă ar privi în adâncurile sufletului meu. De parcă ar înţelege…

“Îţi spun ce gând mi-a venit, în momentul când am zâmbit.” – îmi spune – “M-am gândit: Să laşi viaţa, să te ia în mâinile ei.”

Şi deodată, mi se aprinde o luminită în cap: “Da!” – Asta îmi doresc de fapt. Să mă simt în siguranţă, fără siguranţă. Să accept, că a avea control e doar o iluzie şi că viaţa oricum ne duce pe drumul pe care avem de învăţat ceva. Să am încredere.

Întotdeauna am crezut, că venim pe această lume, ca să învăţăm. Acesta e sensul vieţii pentru mine. Tot ce mi se întâmplă, tot ce mă doare, tot ce mă pasionează… mă învaţă ceva. Tot ce trăiesc dă sens vieţii mele.

Cum aş putea să învăţ, dacă totul ar fi sigur? Dacă totul ar fi clar şi sub control? Dacă aş şti, ce mă aşteaptă? Dacă ar fi totul roz? Aş mai avea pentru ce să mă lupt? Aş mai schimba ceva? Ar mai avea viaţa sens?..

În câteva secunde, mi-era clar, ce îmi doresc de fapt: Să las viaţa, să mă ia în mâini. Să las controlul. Să las siguranţa. Să am încredere, că voi fi okey.

În ziua aceea, lucrând la constelaţia mea, am văzut, că am puterea să fac acest lucru. Să las lucrurile să se întâmple, pentru că ele oricum se vor întâmpla, într-un fel sau altul. Să iau viaţa în maini, lăsând-o să mă ia în mâinile ei.

Se spune, că nimic nu pleacă din viaţa noastră, până nu am învăţat, ce avem de învăţat. Să stăm deci cu ochii deschişi şi să invităm viaţa să ne ia în mâini.

Mulţumesc! 🙂

 

Dacă viaţa m-a vrut, sunt aici.

12 / 11 / 151 / 13 / 16

pregnantNu cred că cineva dintre noi are amintiri despre cum era, cât timp se afla în uterul mamei. Mintea nu ne duce atât de departe înapoi. Astfel credem că acolo totul era bine, calm şi sigur. Ei bine, poate nu e chiar aşa. Poate unii dintre noi avem dubii dacă să venim sau nu. Alţii aducem cu noi un bagaj mai greu, care ne trage în jos. Sau am venit cu multă energie de viaţă, pe care am pierdut-o undeva pe parcurs.

Variantele sunt infinite despre cum arătau primele noastre zile/luni în această viaţă. Şi totuşi, ele ne pot seta baza, cu care mergem mai departe la următoarele etape.

Unii dintre noi suntem deja adulţi, dar sufletul nostru a rămas în etapa intrauterină, ducând cu el uneori dubiile proprii despre decizia de a rămâne în viaţă, alteori, purtând în continuare bagajele, pe care le-am adus cu noi…Iar în unele cazuri, neacceptând, că am venit şi avem dreptul la viaţă. Dacă ne gândim un pic, pur şi simplu existenţa noastră din prezent este deja o dovadă a faptului, că viaţa ne-a vrut. Că am trecut prin multe si suntem aici. Cum ar fi să recunoaştem acest lucru, şi să ne dăm voie, în sfârşit, să trăim?

childÎntr-un final, trec cele 9 luni, ne naştem şi ajungem în etapa copilăriei. Aici ne dăm încet seama, că suntem noi şi sunt ceilalţi. Dar noi fiind copii, încă nu suntem capabili, să ne purtăm singuri de grijă. Suntem dependenţi de ceilalţi: de mama, tata sau bunicii. Toată viaţa noastră depinde de ei. Învăţăm de la ei reguli, integrăm în noi convingeri, vedem “cum se fac” lucrurile în viaţă. Gândim la fel cu “tribul”, cu familia. Nici nu ne trece prin cap, că ei nu ar avea dreptate. Că noi am putea să gândim altfel. În felul nostru. Credem, că dacă ceilalţi nu ar fi lângă noi, am muri. Astfel, ei devin foarte importanţi pentru noi. Instinctiv, avem o frică în noi, că dacă ei pleacă şi ne lasă… noi nu supravieţuim. Aşa că, încercăm să îi ţinem lângă noi, cu orice preţ.

Dacă sufletul nostru adult a rămas blocat în această perioadă, încercăm să fim politicoşi, să nu supărăm, nu avem curajul să spunem “nu”, nu ştim să ne tragem limite, ne apucă panicile dacă se termină o relaţie importantă pentru noi, nu ştim să dăm drumul celuilalt… Uneori cerem explicit de la ceilalţi, să fie acolo pentru noi, alteori manipulăm sau controlăm. De fapt suntem dependenţi de ceilalţi. Încă nu ştim, cine suntem? Cum am fi, dacă nu ar fi nimeni în jurul nostru? Ce ne-ar place să mâncăm, dacă nu am alege acelaşi mic dejun ca şi iubitul? Cum ne-am îmbrăca, dacă soţia nu ne-ar pregăti hainele pentru dimineată?..

kamaszŞi trece copilăria, iar noi ajungem adolescenţi. Încet, ne punem întrebări: cine sunt eu? prin ce sunt diferit de ceilalţi? cum să am grijă de mine, dacă ei nu sunt? cum să cunosc mai bine viaţa? cum sunt emoţiile mele? sexualitatea mea? cum se vede lumea prin propriul meu suflet? Ne retragem în noi şi gândim. Încercăm să înţelegem lucrurile, să ne înţelegem pe noi… să înţelegem viaţa. Nu mai vrem să fim ca ceilalţi. Ne credem speciali. Ne dorim să fim speciali. Începem să spunem “nu”! Învăţăm să ieşim din dependenţa copilăriei, să ne distanţăm de părinţi şi familie, pentru că doar prin retragere în noi putem începe să ne întrebăm şi să analizăm viaţa.

Cei care suntem cu sufletul în adolescenţă, ne trăim viaţa în extreme, unii cu libertate maximă, anarhică, în care fiecare situaţie nouă trezeşte rebelul din noi, alţii crezând că suntem speciali, unici, neînţeleşi, iar lumea e împotriva noastră. De fapt, noi suntem împotriva ei. Uneori ne aruncăm în pasiuni şi în relaţii cu toată inima, simţim că nimic altceva nu contează, decât ceea ce trăim. Alteori ne ascundem, aşteptând de la ceilalţi să ne caute, dovedind astfel iubirea lor faţă de noi. În această etapă gândim foarte mult, încercăm să ne înţelegem pe noi înşine, să explicăm viaţa raţional, ştiinţific, prin propriul filtru. Ne pregătim încet, să devenim adulţi.

Ieşind din adolescenţă, ajungem la tânărul adult, care se pune pe propriile picioare şi învaţă să accepte viaţa aşa cum este. Învaţă să îşi asume responsabilităţi, învaţă să-şi traseze limite, învaţă să existe într-o relaţie de cuplu, învaţă să se bucure de viaţă.

Sufletul, ajungând în această etapă, înţelege încet, că în viaţă nu avem nici-un control, că tot ce ni se întâmplă, ne învaţă ceva, că ajungem pe drumul nostru doar dacă ne ascultăm inima şi lăsăm viaţa să ne ia în mâini. În loc să întreb: ce vreau eu de la viaţă? putem întreba: ce vrea viaţa de la mine? ce mă învaţă? unde mă duce?

story

Cei mai mulţi dintre noi avem sufletul undeva în primele 4 etape, încercând poate să rămână în zona de confort. Dar fiecare vârstă are timpul şi etapa potrivită lui. Iar atunci când ajungem adulţi, ne ajută, dacă şi sufletul ne ajunge din urmă. Cei mai mulţi dintre noi, nu am ajuns nici măcar în etapa 4: etapa inimii.

Următoarele etape sunt legate de maturitate, de bătrâneţe şi moarte, fiecare având specificul lui: maturitatea – creativitate, bătrâneţea – înţelepciune şi moartea – acceptare.

În viaţă foarte rar ajungem să fim în asa armonie, încât sufletul nostru să fie acolo, unde ne aflăm şi noi. Nu putem sări peste niciuna din etape, fiind nevoiţi să trecem prin dependenţa copilăriei ca să ajungem la adolescent şi la întrebarea: cine sunt eu fără voi? trecem prin singurătatea adolescentului ca să ajungem la iubirea tânărului şi să spunem: acesta e viaţa mea. O trăiesc.

Putem să ne uităm din când în când la noi, la modelele după care funcţionăm, la viaţa noastră, relaţiile noastre şi poate învăţăm să avem încredere că sufletul ştie ce are de făcut.

Şi dacă viaţa ne-a vrut, suntem aici. 🙂

Dorești o programare? cabinet[at]szerena.eu

Atunci când renunț la ceea ce sunt, devin ceea ce pot fi. (Tao Te Ching)

Totul este spiritual dacă ești conștient. Totul este material, dacă nu ești. (Sadhguru)

Caută acea cale, care îți cere toată ființa. (Rumi)

Ce scriu?

  • Soarta care leagă
  • Centrul invizibil. Suntem ceea ce nu se vede
  • Despre iubire, soartă și onorarea vieții
  • La final, omul răspunde cu întreaga lui viață
  • Stau aici și trece viața…
  • Despre moarte, conținere, compasiune și viață
  • Ca să fiu în puterea mea, am nevoie să mă vindec
  • Și eu sunt ca și voi toți… Povestea mea despre traumă și vindecare
  • Despre mindfulness și propria prezență în viața noastră

Ce cauţi?

acceptare apartinere asteptari asumare atasament autenticitate autocunoaştere calator constelaţii control cunoaşterea celorlalţi etapele sufletului eu familie feminitate film frica de abandon independenţă inimă iubire iubire de sine libertate linişte maturizare măşti nemurire poveste profunzime relaţii responsabilitate schimbare scriu sens siguranţă soartă stimă de sine suflet viaţă virginia satir workshop încredere
Site made with ♥ by Angie Makes
Angie Makes Feminine WordPress Themes