Nu cred că cineva dintre noi are amintiri despre cum era, cât timp se afla în uterul mamei. Mintea nu ne duce atât de departe înapoi. Astfel credem că acolo totul era bine, calm şi sigur. Ei bine, poate nu e chiar aşa. Poate unii dintre noi avem dubii dacă să venim sau nu. Alţii aducem cu noi un bagaj mai greu, care ne trage în jos. Sau am venit cu multă energie de viaţă, pe care am pierdut-o undeva pe parcurs.

Variantele sunt infinite despre cum arătau primele noastre zile/luni în această viaţă. Şi totuşi, ele ne pot seta baza, cu care mergem mai departe la următoarele etape.

Unii dintre noi suntem deja adulţi, dar sufletul nostru a rămas în etapa intrauterină, ducând cu el uneori dubiile proprii despre decizia de a rămâne în viaţă, alteori, purtând în continuare bagajele, pe care le-am adus cu noi…Iar în unele cazuri, neacceptând, că am venit şi avem dreptul la viaţă. Dacă ne gândim un pic, pur şi simplu existenţa noastră din prezent este deja o dovadă a faptului, că viaţa ne-a vrut. Că am trecut prin multe si suntem aici. Cum ar fi să recunoaştem acest lucru, şi să ne dăm voie, în sfârşit, să trăim?

Într-un final, trec cele 9 luni, ne naştem şi ajungem în etapa copilăriei. Aici ne dăm încet seama, că suntem noi şi sunt ceilalţi. Dar noi fiind copii, încă nu suntem capabili, să ne purtăm singuri de grijă. Suntem dependenţi de ceilalţi: de mama, tata sau bunicii. Toată viaţa noastră depinde de ei. Învăţăm de la ei reguli, integrăm în noi convingeri, vedem “cum se fac” lucrurile în viaţă. Gândim la fel cu “tribul”, cu familia. Nici nu ne trece prin cap, că ei nu ar avea dreptate. Că noi am putea să gândim altfel. În felul nostru. Credem, că dacă ceilalţi nu ar fi lângă noi, am muri. Astfel, ei devin foarte importanţi pentru noi. Instinctiv, avem o frică în noi, că dacă ei pleacă şi ne lasă… noi nu supravieţuim. Aşa că, încercăm să îi ţinem lângă noi, cu orice preţ.

Dacă sufletul nostru adult a rămas blocat în această perioadă, încercăm să fim politicoşi, să nu supărăm, nu avem curajul să spunem “nu”, nu ştim să ne tragem limite, ne apucă panicile dacă se termină o relaţie importantă pentru noi, nu ştim să dăm drumul celuilalt… Uneori cerem explicit de la ceilalţi, să fie acolo pentru noi, alteori manipulăm sau controlăm. De fapt suntem dependenţi de ceilalţi. Încă nu ştim, cine suntem? Cum am fi, dacă nu ar fi nimeni în jurul nostru? Ce ne-ar place să mâncăm, dacă nu am alege acelaşi mic dejun ca şi iubitul? Cum ne-am îmbrăca, dacă soţia nu ne-ar pregăti hainele pentru dimineată?..

Şi trece copilăria, iar noi ajungem adolescenţi. Încet, ne punem întrebări: cine sunt eu? prin ce sunt diferit de ceilalţi? cum să am grijă de mine, dacă ei nu sunt? cum să cunosc mai bine viaţa? cum sunt emoţiile mele? sexualitatea mea? cum se vede lumea prin propriul meu suflet? Ne retragem în noi şi gândim. Încercăm să înţelegem lucrurile, să ne înţelegem pe noi… să înţelegem viaţa. Nu mai vrem să fim ca ceilalţi. Ne credem speciali. Ne dorim să fim speciali. Începem să spunem “nu”! Învăţăm să ieşim din dependenţa copilăriei, să ne distanţăm de părinţi şi familie, pentru că doar prin retragere în noi putem începe să ne întrebăm şi să analizăm viaţa.

Cei care suntem cu sufletul în adolescenţă, ne trăim viaţa în extreme, unii cu libertate maximă, anarhică, în care fiecare situaţie nouă trezeşte rebelul din noi, alţii crezând că suntem speciali, unici, neînţeleşi, iar lumea e împotriva noastră. De fapt, noi suntem împotriva ei. Uneori ne aruncăm în pasiuni şi în relaţii cu toată inima, simţim că nimic altceva nu contează, decât ceea ce trăim. Alteori ne ascundem, aşteptând de la ceilalţi să ne caute, dovedind astfel iubirea lor faţă de noi. În această etapă gândim foarte mult, încercăm să ne înţelegem pe noi înşine, să explicăm viaţa raţional, ştiinţific, prin propriul filtru. Ne pregătim încet, să devenim adulţi.

Ieşind din adolescenţă, ajungem la tânărul adult, care se pune pe propriile picioare şi învaţă să accepte viaţa aşa cum este. Învaţă să îşi asume responsabilităţi, învaţă să-şi traseze limite, învaţă să existe într-o relaţie de cuplu, învaţă să se bucure de viaţă.

Sufletul, ajungând în această etapă, înţelege încet, că în viaţă nu avem nici-un control, că tot ce ni se întâmplă, ne învaţă ceva, că ajungem pe drumul nostru doar dacă ne ascultăm inima şi lăsăm viaţa să ne ia în mâini. În loc să întreb: ce vreau eu de la viaţă? putem întreba: ce vrea viaţa de la mine? ce mă învaţă? unde mă duce?

Cei mai mulţi dintre noi avem sufletul undeva în primele 4 etape, încercând poate să rămână în zona de confort. Dar fiecare vârstă are timpul şi etapa potrivită lui. Iar atunci când ajungem adulţi, ne ajută, dacă şi sufletul ne ajunge din urmă. Cei mai mulţi dintre noi, nu am ajuns nici măcar în etapa 4: etapa inimii.

Următoarele etape sunt legate de maturitate, de bătrâneţe şi moarte, fiecare având specificul lui: maturitatea – creativitate, bătrâneţea – înţelepciune şi moartea – acceptare.

În viaţă foarte rar ajungem să fim în asa armonie, încât sufletul nostru să fie acolo, unde ne aflăm şi noi. Nu putem sări peste niciuna din etape, fiind nevoiţi să trecem prin dependenţa copilăriei ca să ajungem la adolescent şi la întrebarea: cine sunt eu fără voi? trecem prin singurătatea adolescentului ca să ajungem la iubirea tânărului şi să spunem: acesta e viaţa mea. O trăiesc.

Putem să ne uităm din când în când la noi, la modelele după care funcţionăm, la viaţa noastră, relaţiile noastre şi poate învăţăm să avem încredere că sufletul ştie ce are de făcut.

Şi dacă viaţa ne-a vrut, suntem aici. 🙂