SZERÉNA-KINGA NAGY

WORKING WITH PHENOMENOLOGICAL APPROACH

Menu

Skip to content
  • Despre mine
    • Articole, interviuri, media
  • Activitate
    • Constelații, procesul de integrare a vieții și psihologie fenomenologică
    • consiliere/terapie/coaching
    • grupuri/workshopuri/traininguri
    • certificare points of you
  • ONLY HUMAN
  • YIN
  • Meditație
  • Blog
  • Contact
  • Magyarul (HU)
    • Események
    • Irásaim
    • Elérhetőség
  • English (EN)
    • About LIP
    • LIP and Constellations workshops

Tag Archives: iubire

Tema zilei: Libertatea…. sau poate Iubirea?

5 / 5 / 16
Azi, la workshopul de Feminitate, una din temele grupului a fost Libertatea.
Apoi, la un moment dat verbalizând acest lucru, mi-am dat seama, că a fost de fapt tema zilei şi că azi, în fiecare şedintă de terapie am lucrat într-un fel sau altul, pe libertate.
O fi coincidentă? Sau nimic nu e întâmplător….? 🙂
Mă caută tema la fiecare colţ de stradă?
Sau o caut eu?
Sau poate o trăiesc..?
Întrebări pe care mi le pun de fiecare dată, când sunt prea multe “coincidenţe”.
.
Clientele mele de azi, la fel ca şi mine, şi-au pus întrebări:
Ce înseamnă libertatea pentru mine?
Cât este ea de importantă în lista mea de valori?
Cum, când mi-am dat voie să fiu liberă?
Când am renunţat la ea şi pentru ce?
O pot trăi doar când sunt singură… sau sunt liberă şi în relaţiile mele?
Cum poate fi posibil să trăiesc siguranţa unei relaţii şi în acelaşi timp să fiu liberă… ?
Ce înseamnă să am libertate interioară?
.
libertateMulte întrebări azi…. poate Gangaji ne dă un răspuns… 

“You don’t have to live life by a formula.
It is the willingness to be completely in love,
to melt into the embrace so deeply
that there is no you and it.

You are love.
You are free.”

(Gangaji at Brindhavan Farm, 2013)

Despre liniste, pereţi şi suflete dezbrăcate

1 / 13 / 161 / 13 / 16

Mai demult, atunci când mă întâlneam cu oameni pe care îi cunoşteam mai puţin, întrebarea care mă anxieta cel mai mult era: Oare despre ce o să vorbim? Mă speria ideea de a-mi petrece timpul cu oameni “neinteresanţi”, oameni cu măşti şi coji protectoare, unde, dacă te apropii, simţi că dai cu capul de pereţii groşi ai anxietăţii sau dezinteresului, fapt care face ca totul să fie superficial. Mi-era frică de superficial. Superficialul, pentru mine pur şi simplu nu avea sens. Aşa că, la început îi ocoleam. Apoi, am început să mă uit mai atentă la ce se întâmplă de fapt.

Această întrebare: “oare despre ce vom vorbi?”, probabil v-aţi dat seama, că ascundea în miezul ei altele mai complicate: Ce fel de om voi cunoaşte acum? Cum va fi “chimia” dintre noi? Cât de bine ne vom simţi unul cu celălalt? Cât se va deschide? Cât de mult voi fi eu capabilă, să mă deschid? Cât de mult îi voi simţi sufletul?

pereti si coji
Ani la rând, mă uitam la mine şi la aceste întrebări. Mă uitam cum reactionez la relaţii noi, cum reactionează celilaţi, ce simţim, ce gândim, când se schimbă o anumită relaţie, ce se întâmplă cu noi, când ne desfacem cojile…

…şi am învăţat câteva lucruri importante:

  1. nu există oameni “neinteresanţi”, doar suflete rănite, vulnerabile şi protejate de o coajă tare, care, ca să se deschidă, au nevoie să se simtă în siguranţă
  2. nu e obligatoriu, să vorbim despre ceva anume; putem de exemplu, să tăcem împreună (spunea mai demult un psiholog renumit, că există tăcerea care ne desparte, şi tăcerea care ne leagă – e uşor să-ţi dai seama, dacă te uiţi la cum te simţi în tăcerea cu celălalt)
  3. oamenii au dreptul să-şi deschidă cojile dacă reuşesc să aibă încredere, sau să şi le închidă, dacă se simt răniţi
  4. cu cât ne deschidem mai mult şi mai des, cu atât devenim mai puternici şi savurăm mai mult relaţiile şi viaţa
  5. nimic nu e superficial, doar pereţii ridicaţi îl fac să pară aşa – dincolo de pereţi întotdeauna există un univers întreg, necunoscut de cei din afară
  6. pereţii nu se dau jos cu forţa, doar cu iubire şi acceptare
  7. putem să îl simţim pe celălalt, cu sau fără pereţii lui… însă contactul adevărat între suflete se întâmplă doar dacă amândoi ne dezbrăcăm cojile şi ne arătăm aşa cum suntem cu adevărat. …Şi atunci, nu mai trebuie nici măcar să vorbim.

Vrei să-mi spui, să nu-mi iau viaţa în mâini??

12 / 14 / 1512 / 14 / 15

Întâlnirea de constelaţii familiale. Stau pe scaunul de lângă facilitator, adică eu urmez să-mi lucrez o temă. Încerc să-mi adun gândurile, să formulez clar şi concis, aşa cum mi-am imaginat că voi face. Şi deschid gura. Dar ceea ce iese în acel moment, e altceva decât mi-am propus: “As vrea sa-mi iau viaţa în propriile mâini.” – spun, ascultând şi eu ceea ce tocmai am spus, şi rumegând ce înseamnă asta de fapt în viaţa mea de zi cu zi.

sa ma ia viata in mainiRăspunsul este un zâmbet cald din partea facilitatorului. “Oare nu aş fi putut formula mai specific?” – mă întreb în gând. Şi încerc să mă explic, să formulez cât mai clar, ce vreau de fapt… Şi spun: Echilibru. Siguranţă.. Să-mi spună cineva, că va fi bine. Că mă voi descurca… Control… În timp ce verbalizez, deja ştiu, că nu le pot primi. Că nu va veni cineva cu un pachet de echilibru să mi-l ofere. Nimeni nu o să-mi promită, că va fi întotdeauna bine ceea ce fac. Nu va fi întotdeuna bine. Ba chiar, uneori va fi rău.

Şi cu tot ceea ce am de trăit, eu voi fi okey.

Dar încă nu ştiu această parte. Încă nu am încredere. Încă stau pe scaun şi vreau să-mi promită cineva, că o să fie bine.

Îmi termin explicaţia. Facilitatorul se uită la mine, dă din cap înţelegător şi mă simt, de parcă ar privi în adâncurile sufletului meu. De parcă ar înţelege…

“Îţi spun ce gând mi-a venit, în momentul când am zâmbit.” – îmi spune – “M-am gândit: Să laşi viaţa, să te ia în mâinile ei.”

Şi deodată, mi se aprinde o luminită în cap: “Da!” – Asta îmi doresc de fapt. Să mă simt în siguranţă, fără siguranţă. Să accept, că a avea control e doar o iluzie şi că viaţa oricum ne duce pe drumul pe care avem de învăţat ceva. Să am încredere.

Întotdeauna am crezut, că venim pe această lume, ca să învăţăm. Acesta e sensul vieţii pentru mine. Tot ce mi se întâmplă, tot ce mă doare, tot ce mă pasionează… mă învaţă ceva. Tot ce trăiesc dă sens vieţii mele.

Cum aş putea să învăţ, dacă totul ar fi sigur? Dacă totul ar fi clar şi sub control? Dacă aş şti, ce mă aşteaptă? Dacă ar fi totul roz? Aş mai avea pentru ce să mă lupt? Aş mai schimba ceva? Ar mai avea viaţa sens?..

În câteva secunde, mi-era clar, ce îmi doresc de fapt: Să las viaţa, să mă ia în mâini. Să las controlul. Să las siguranţa. Să am încredere, că voi fi okey.

În ziua aceea, lucrând la constelaţia mea, am văzut, că am puterea să fac acest lucru. Să las lucrurile să se întâmple, pentru că ele oricum se vor întâmpla, într-un fel sau altul. Să iau viaţa în maini, lăsând-o să mă ia în mâinile ei.

Se spune, că nimic nu pleacă din viaţa noastră, până nu am învăţat, ce avem de învăţat. Să stăm deci cu ochii deschişi şi să invităm viaţa să ne ia în mâini.

Mulţumesc! 🙂

 

Dacă viaţa m-a vrut, sunt aici.

12 / 11 / 151 / 13 / 16

pregnantNu cred că cineva dintre noi are amintiri despre cum era, cât timp se afla în uterul mamei. Mintea nu ne duce atât de departe înapoi. Astfel credem că acolo totul era bine, calm şi sigur. Ei bine, poate nu e chiar aşa. Poate unii dintre noi avem dubii dacă să venim sau nu. Alţii aducem cu noi un bagaj mai greu, care ne trage în jos. Sau am venit cu multă energie de viaţă, pe care am pierdut-o undeva pe parcurs.

Variantele sunt infinite despre cum arătau primele noastre zile/luni în această viaţă. Şi totuşi, ele ne pot seta baza, cu care mergem mai departe la următoarele etape.

Unii dintre noi suntem deja adulţi, dar sufletul nostru a rămas în etapa intrauterină, ducând cu el uneori dubiile proprii despre decizia de a rămâne în viaţă, alteori, purtând în continuare bagajele, pe care le-am adus cu noi…Iar în unele cazuri, neacceptând, că am venit şi avem dreptul la viaţă. Dacă ne gândim un pic, pur şi simplu existenţa noastră din prezent este deja o dovadă a faptului, că viaţa ne-a vrut. Că am trecut prin multe si suntem aici. Cum ar fi să recunoaştem acest lucru, şi să ne dăm voie, în sfârşit, să trăim?

childÎntr-un final, trec cele 9 luni, ne naştem şi ajungem în etapa copilăriei. Aici ne dăm încet seama, că suntem noi şi sunt ceilalţi. Dar noi fiind copii, încă nu suntem capabili, să ne purtăm singuri de grijă. Suntem dependenţi de ceilalţi: de mama, tata sau bunicii. Toată viaţa noastră depinde de ei. Învăţăm de la ei reguli, integrăm în noi convingeri, vedem “cum se fac” lucrurile în viaţă. Gândim la fel cu “tribul”, cu familia. Nici nu ne trece prin cap, că ei nu ar avea dreptate. Că noi am putea să gândim altfel. În felul nostru. Credem, că dacă ceilalţi nu ar fi lângă noi, am muri. Astfel, ei devin foarte importanţi pentru noi. Instinctiv, avem o frică în noi, că dacă ei pleacă şi ne lasă… noi nu supravieţuim. Aşa că, încercăm să îi ţinem lângă noi, cu orice preţ.

Dacă sufletul nostru adult a rămas blocat în această perioadă, încercăm să fim politicoşi, să nu supărăm, nu avem curajul să spunem “nu”, nu ştim să ne tragem limite, ne apucă panicile dacă se termină o relaţie importantă pentru noi, nu ştim să dăm drumul celuilalt… Uneori cerem explicit de la ceilalţi, să fie acolo pentru noi, alteori manipulăm sau controlăm. De fapt suntem dependenţi de ceilalţi. Încă nu ştim, cine suntem? Cum am fi, dacă nu ar fi nimeni în jurul nostru? Ce ne-ar place să mâncăm, dacă nu am alege acelaşi mic dejun ca şi iubitul? Cum ne-am îmbrăca, dacă soţia nu ne-ar pregăti hainele pentru dimineată?..

kamaszŞi trece copilăria, iar noi ajungem adolescenţi. Încet, ne punem întrebări: cine sunt eu? prin ce sunt diferit de ceilalţi? cum să am grijă de mine, dacă ei nu sunt? cum să cunosc mai bine viaţa? cum sunt emoţiile mele? sexualitatea mea? cum se vede lumea prin propriul meu suflet? Ne retragem în noi şi gândim. Încercăm să înţelegem lucrurile, să ne înţelegem pe noi… să înţelegem viaţa. Nu mai vrem să fim ca ceilalţi. Ne credem speciali. Ne dorim să fim speciali. Începem să spunem “nu”! Învăţăm să ieşim din dependenţa copilăriei, să ne distanţăm de părinţi şi familie, pentru că doar prin retragere în noi putem începe să ne întrebăm şi să analizăm viaţa.

Cei care suntem cu sufletul în adolescenţă, ne trăim viaţa în extreme, unii cu libertate maximă, anarhică, în care fiecare situaţie nouă trezeşte rebelul din noi, alţii crezând că suntem speciali, unici, neînţeleşi, iar lumea e împotriva noastră. De fapt, noi suntem împotriva ei. Uneori ne aruncăm în pasiuni şi în relaţii cu toată inima, simţim că nimic altceva nu contează, decât ceea ce trăim. Alteori ne ascundem, aşteptând de la ceilalţi să ne caute, dovedind astfel iubirea lor faţă de noi. În această etapă gândim foarte mult, încercăm să ne înţelegem pe noi înşine, să explicăm viaţa raţional, ştiinţific, prin propriul filtru. Ne pregătim încet, să devenim adulţi.

Ieşind din adolescenţă, ajungem la tânărul adult, care se pune pe propriile picioare şi învaţă să accepte viaţa aşa cum este. Învaţă să îşi asume responsabilităţi, învaţă să-şi traseze limite, învaţă să existe într-o relaţie de cuplu, învaţă să se bucure de viaţă.

Sufletul, ajungând în această etapă, înţelege încet, că în viaţă nu avem nici-un control, că tot ce ni se întâmplă, ne învaţă ceva, că ajungem pe drumul nostru doar dacă ne ascultăm inima şi lăsăm viaţa să ne ia în mâini. În loc să întreb: ce vreau eu de la viaţă? putem întreba: ce vrea viaţa de la mine? ce mă învaţă? unde mă duce?

story

Cei mai mulţi dintre noi avem sufletul undeva în primele 4 etape, încercând poate să rămână în zona de confort. Dar fiecare vârstă are timpul şi etapa potrivită lui. Iar atunci când ajungem adulţi, ne ajută, dacă şi sufletul ne ajunge din urmă. Cei mai mulţi dintre noi, nu am ajuns nici măcar în etapa 4: etapa inimii.

Următoarele etape sunt legate de maturitate, de bătrâneţe şi moarte, fiecare având specificul lui: maturitatea – creativitate, bătrâneţea – înţelepciune şi moartea – acceptare.

În viaţă foarte rar ajungem să fim în asa armonie, încât sufletul nostru să fie acolo, unde ne aflăm şi noi. Nu putem sări peste niciuna din etape, fiind nevoiţi să trecem prin dependenţa copilăriei ca să ajungem la adolescent şi la întrebarea: cine sunt eu fără voi? trecem prin singurătatea adolescentului ca să ajungem la iubirea tânărului şi să spunem: acesta e viaţa mea. O trăiesc.

Putem să ne uităm din când în când la noi, la modelele după care funcţionăm, la viaţa noastră, relaţiile noastre şi poate învăţăm să avem încredere că sufletul ştie ce are de făcut.

Şi dacă viaţa ne-a vrut, suntem aici. 🙂

Bine ai venit :)

STALIBEȘTE O PROGRAMARE

Atunci când renunț la ceea ce sunt, devin ceea ce pot fi. (Tao Te Ching)

Totul este spiritual dacă ești conștient. Totul este material, dacă nu ești. (Sadhguru)

Caută acea cale, care îți cere toată ființa. (Rumi)

Ce cauţi?

acceptare apartinere asteptari asumare atasament autenticitate autocunoaştere calator constelaţii control cunoaşterea celorlalţi etapele sufletului eu familie feminitate film frica de abandon independenţă inimă iubire iubire de sine libertate linişte maturizare măşti nemurire poveste profunzime relaţii responsabilitate schimbare scriu sens siguranţă soartă stimă de sine suflet viaţă virginia satir workshop încredere
Site made with ♥ by Angie Makes
Angie Makes Feminine WordPress Themes