A fost odată ca niciodată, demult, demult, o pădure străveche. Acolo trăia un călugăr. Era retras de mulți ani în singurătate, căutând răspunsuri la întrebări vechi de când lumea. Singurul său companion era un Dragon… În vreme ce Călugărul nostru medita, se ruga sau se ocupa de diverse treburi, Dragonul zbura, nevăzut, printre oameni, căci avea acest dar, și afla ce se mai întâmplă prin lumea mare.
Într-o zi, Dragonul s-a întors, ca de obicei, zburând ca o boare de aer cald printre vârfurile copacilor.
– Ce vești mai ai pentru mine, Dragonule? îl întrebă călugărul, singurul om care îi putea simți prezența.
– Nu prea multe, răspunse Dragonul, stând cu botul pe labele din față și aducându-și coada lângă el, ca o pisică leneșă, la gura sobei. Oamenii sunt cu ale lor, așa cum îi știi. Nu s-a schimbat nimic.
– Eu m-am schimbat, zise călugărul.
– Ești om, chiar de ar fi să înveți să zbori, tot nu îți poți schimba natura.
– Ei bine, eu îți spun că m-am schimbat.
– Știi că țin la tine, nu? spuse Dragonul ca la începuturile relației lor, când îi vorbea de sus, convins fiind că oamenii nu sunt foarte inteligenți, în timp ce turuia ca o pisică alintată. Ești singurul meu tovarăș în acest pustiu. Îmi place cum vorbești, cum gândești, dar ești așa înțelept și senin pentru că ai plecat de lângă semenii tăi. Dacă te-ai întoarce la ei, ai reveni la vechile tale metehne.
– Te înșeli, Dragonule. M-am schimbat. Am renunțat la lucrurile care le întunecă oamenilor judecata: am renunțat la dorințe efemere, la așteptări din partea mea și a celorlalți. Cu adevărat m-am schimbat și nimic nu mă mai face să sufăr acum.
– Păi, spuse Dragonul, pe tonul lui viclean, șerpuindu-și corpul mai aproape de călugăr, întoarce-te la familia ta. Nu cred că reziști două ore. Ha! Ha!
– Sunt pregătit să mă întorc printre oameni, Dragonule. Doream să mă întorc tocmai pentru a-i învăța, pentru a le împărtăși gândurile și învățăturile mele.
– Bine, răspunse Dragonul, să vedem! Chiar eu te voi duce dimineață la vechea ta casă.
Zis și făcut. A doua zi, în zori, Dragonul îl luă în zbor și îl lăsă chiar în curtea casei părintești. Vestea sosirii sale neașteptate făcu înconjurul sătucului și toți veniră să îl vadă, cu mic, cu mare. Se organiză chiar și un ospăț, în cinstea sa. Oamenii mâncau încet și liniștit, ascultând învățăturile Călugărului. El vorbea calm, pe tonul lui grav și așezat, pe care mulți îl găseau sobru și autoritar, demn de un om luminat… Vorbea ca un om care se așteaptă să fie ascultat…
– Hei, Alexei, se trezi unul dintre meseni (era unul dintre verii lui), strigându-l pe Călugăr pe numele lui vechi, pe care îl purta înainte de a deveni sihastru. Mai ții minte când eram mici și furam mere din grădina lui Sapator?
Călugărul se simți un pic încurcat. Nu își mai amintea multe din copilăria sa.
– Tiii, voi erați hoții de mere? strigă Sapator. Cine ar fi crezut că niște neisprăviți ca voi vor ajunge oameni mari? Auzi, acolo, unul primar și celălalt un om sfânt!!!
– Da, Alexei, spuse vărul său, mai îmbujorat și mai însuflețit, decât înainte. Îți mai amintești? Nu mai apucai să mînânci, tu, merele, că erai mic, te băteau toți și ți le furau! (să fi fost vreo notă batjocoritoare în glasul lui?!). Și erai mereu răcit… te împiedicai în haine…. Îți amintești că primeai hainele fraților mai mari și îți erau tot timpul lungi, nu? strigă el și mai tare, întorcându-se astfel încât să audă tot satul că acest mare înțelept nu fusese doar ușor de bătut în copilărie, ci mai fusese și mereu răcit, se împiedica în haine …
Dragonul, nevăzut de ceilalți meseni, îi râdea în ureche Călugărului. Acum înțelegea el testul pe care trebuia să îl treacă…
– Hai, lăsați poveștile astea, spuse bătrâna mamă a Călugărului, ca să-l apere. Mai vrei niște linte, Alexei? îl întrebă, aplecându-se și mângâindu-l pe cap, așa cum făcea când el era mic și se întorcea acasă după vreo zi aventuroasă…
Deodată, Călugărul începu să râdă. Cascadele de hohote de râs continuară multă vreme.
– Dacă ce îmi spuneți este adevărat, înseamnă că am avut o copilărie fericită, le spuse el mesenilor, într-un final, și am fost ceea ce trebuia să fiu atunci. Acum, am crescut însă, și sunt ceea ce trebuie să fiu acum.
Sunt mândru de tine, Alexeeei, auzi, el, o șoaptă vicleană, care îl făcu să surâdă. Călugărul vedea, în colțul ochiului, furișarea Dragonului, care făcea giumbușlucuri prin aer. Oamenii credeau că s-a stârnit o furtună, neștiind ce oaspete important a mai fost cu ei la masă.
– Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?