Demult nu am scris.
Și de o vreme îmi stau cuvintele parcă în gât, pe de o parte îmi vine să le scriu, pe de altă parte să le țin pentru mine și să le transform în altfel de energie. Uneori nici măcar nu sunt cuvinte, doar niște senzații…. niște stări…niște energii atât de subtile, încât nici nu aș putea vreodată să le dau înapoi în cuvinte. Așa că mai bine le țineam pentru mine.
Stau mult în liniște.
A avut dreptate cel care a zis că adevărul nu se poate pune în cuvinte. Că el dispare în momentul în care este spus într-un cuvânt. Cuvintele limitează. Distorsionează. Închid. Adevărul există doar în liniște deplină. În liniște e nemuritor. În liniște și noi suntem nemuritori. Sau cel puțin ne putem conecta cu acea parte din noi care este.
Apoi, probabil ca un răspuns la dorul meu de a scrie, mi s-a cerut un articol despre un grup de autocunoaștere pe care l-am facilitat în ultimul timp. Pe tema timpului, a umbrei, a gândirii și a învățării.
Teme profunde, nu glumă. Că în ultima vreme altele nu pot să lucrez. Decât astea care ajung până la os. Acestea au cu adevărat sens.
Pentru mine. Că pentru alții, nu știu….
Așa că…greu m-am apucat de scris. Toate ce s-au adunat în mine nu pot fi spuse doar așa într-un articol scurt…. Și cum o să pot să trag frână, să nu iasă vreo 50 de pagini? Că lumea mai nou nu citește decât maxim 2 rânduri. Pentru atât ”avem timp”. Asta nu puteam să nu spun așa cu o ușoară ironie, dacă timpul tot era unul din temele articolului.
Dacă încep să scriu, cum pot să nu spun tot? Tot. Toate acele profunzimi în care mă imersez în ultimii ani… cum să le inghesui în cuvinte?
Se spune că dacă te uiți în hău, hăul se uită înapoi la tine. Noah ceva de genul simt. Sau poate mi-e doar frică să las în urmă liniștea atât de profundă pe care am ajuns să o prețuiesc atât de mult.
Apoi am scris. Nu mult, doar cât să atingă un pic retina celor care citesc. Poate să ajungă o mică rază mai departe la creier, la sistemul nervos…. și prin coridoarele ascunse ale inconștientului poate să ajungă și la suflet.
Mi-am amintit anii în care am început să scriu. Hah! Ce sigură eram pe mine! Ce convinsă eram că dețin adevărul absolut și că este de datoria mea să o dau mai departe și la alții!…
Acum, am impresia că ”știu” tot mai puțin. Cât mai mult trăiesc din viață, cât mai mult mă imersez în ea, cu atât mai mult sunt convinsă că nu știu nimic. Și ceea ce știu este atât de mărunt în fața complexității umane și a măreției vieții, că nici nu merită spus!
Și cu atât mai multă grijă am de cuvintele mele. Pentru că le văd limitările. În liniște nu sunt limite. Nu sunt distorsionări. Nu există greșeli. Nici măcar moarte nu e.
Și dacă tot mi-am deschis ușa sufletului, am făcut un refresh și acestei pagini. Am șters puțin praful și m-am pornit din nou la scris.
Cu emoții și cu speranța că o să știu să pun în cuvinte doar ceea ce merită spus. Și că voi veți sti citi doar ceea ce merită citit…